Teama de a îmbătrâni. Sau când tinereţea e supraapreciată

• Vai, ce urât arată cutare!
• Dar ce ridată e cutăriţa!
• Pe ăla nu-l prinde deloc bătrâneţea. E trecut.
• Ar putea să-şi ridice şi ea pleoapele că începe să-i cadă faţa.

Nu am nimic cu intervenţiile estetice. Nu mă deranjează, dar nici nu mă pasionează. E treaba fiecăruia ce face cu propriul corp atâta vreme cât nu afectează pe altcineva.

Mă deranjează în schimb dubla măsură. Ne batem cu pumnii în piept pe diverse subiecte şi pe cât de corecţi suntem în abordarea lor, dar n-avem nicio problemă în a emite opinii nedelicate la adresa fizicului diverselor persoane. Şi aici este valabil atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi. Niciunul dintre sexe nu este iertat de replicile usturătoare ale celor care au impresia că sunt păstrătorii tinereţii fără bătrâneţe şi al trupului fără de defecte.

Am mai spus şi o repet. Pe vremuri mi se părea că vârsta de 30 de ani prevesteşte sfârşitul vieţii. Cumva cred că adolescenţa are această putere, de a te face să vezi anii mai lungi decât sunt şi îţi dă şi sentimentul ăla al nemuririi. Ai crede însă că anii neiertători ar trebui să ne facă un pic mai deştepţi şi mai înţelegători, mai ales că cei mai mulţi dintre noi nu rămânem dive sau divi pentru totdeauna. Mă rog, unii nu-s deloc şi sunt bine aşa, fără să se încadreze în tiparele perfecţiunii ţipate de prin toate televizoarele.

Bine, cei mai mulţi nu sunt bine în tinereţe când se lasă influenţaţi de toate porcăriile pe care le văd în aşa-zise reviste de modă, pe la televizor sau pe internet. Evident că nici eu n-am făcut excepţie. Se întâmpla când eram foarte tânără, schiloadă, aveam un păr superb şi puţine griji. Şi ochii erau frumoşi, dar nu-i foloseam ca să văd asta. Vedeam în schimb o tonă de defecte, existente şi inexistente şi eram într-o continuă cură de slăbire. Aveam multe de plăcut la mine, dar eram mult mai preocupată de motivele pentru care ar fi trebuit să nu mă plac. La nivel fizic, desigur, că asta mi se părea atunci relevant.

Nu vă imaginaţi că m-am deşteptat aşa, peste noapte. Au venit picături, pe rând. Eu, care îmi schimbam culoarea cel târziu o dată pe lună, am decis la un moment dat că nu mai vreau să mă vopsesc. Iniţial am zis că mai las părul să respire. Apoi m-am gândit să ajung să nasc pentru că nu voiam eu să mă vopsesc în sarcină. Nu intru în polemici şi nici nu ştiu dacă afectează cu ceva sau nu. Pur şi simplu am încercat eu să fiu cât mai ferită de chimicale în perioada aceea. Apoi, după ce am născut, numai de vopsit nu îmi mai ardea mie. Când dormi 2-3 ore pe noapte în primul an şi alea fragmentate, iar în următorii 2 dacă prinzi 6 ore de somn ţi se pare că l-ai prins şi pe Dumnezeu de picior nu-ţi mai stă ţie capul la cum îţi arată părul. Curat să fie, când e să fie, că restul nu mai contează. Şi la un moment dat, când am început să observ firele albe, mi-am dat seama că aş prefera să albesc natural decât să stau să mă vopsesc la 2-3 săptămâni. E adevărat, sunt norocoasă. N-am prea multe, dar nici nu simt că numărul lor în creştere m-ar afecta cu ceva. M-a întrebat cineva la un moment dat:

• Auzi, dar tu nu ai de gând să te mai vopseşti? Nu vezi că ai început să albeşti?

Am ignorat întrebarea.

Apoi m-a întrebat fiică-mea de ce nu mă vopsesc şi abia atunci am căutat cu adevărat răspunsul. I-am explicat că nu mă deranjează firele albe, că nu schimbă cu nimic ce şi cine sunt, că nu îmi este confortabilă ideea de a sta mereu să îmi vopsesc părul şi că în acest punct al vieţii mele prefer naturaleţea.

• Dar nu ţi-e frică să nu arăţi bătrână?

Nu mi-e frică pentru că nu mai caut aprobările altora legate de aspectul meu fizic.

A, mi-aş dori să mai slăbesc? Sigur, dar doar ca să intru în câteva haine care mi-au plăcut tare şi pe care nu le mai pot purta. M-aş mobiliza însă mai degrabă să transform sportul într-o constantă în viaţa mea decât să mă frustrez în încercarea de a scăpa de câteva kilograme.

Am riduri, mai multe decât alte femei de vârsta mea şi mai puţine decât unele din aceeaşi categorie. Cearcănele nu sunt chiar prietenele mele, dar mă însoţesc pretutindeni deci aş putea să le consider apropiate. Sunt o mulţime de semne care arată evidenţa, că nu mai sunt la prima tinereţe, dar ele nu mă deranjează. Mă deranjează mai mult poate că nu zâmbesc atât de mult pe cât ar trebui (deşi nu apreciez zâmbetele date pentru că trebuie), că nu râd pe cât mi-aş dori, că nu dansez şi nu călătoresc pe cât mi-ar plăcea. Mă deranjează că nu mă văd cu oamenii dragi suficient de des sau că nu citesc pe cât îmi doresc. Dar nu mă deranjează că îmbătrânesc.

Mi se pare mai deranjant să fiu deranjată de acest aspect sau să-i judec pe alţii pentru un fenomen pe care îl îmbrăţişează natural.

V-aţi gândit că poate acesta este motivul pentru care Celeste Barber a devenit un fenomen internaţional? Tocmai pentru că oamenii s-au săturat să fie judecaţi prin prisma aspectului fizic.

În ciuda a ceea ce ni se spune şi ne arată, oamenii nu sunt reprezentaţi de tinere cu picioare până-n gât, cu bot de raţă şi nici de băieţi cu muşchi şi freză a la Ricki Martin.

Nu mai puneţi presiune pe voi să arătaţi perfect şi, mai ales, nu mai puneţi presiune pe alţii să o facă. Nu trebuie să fim toţi ca scoşi din cutie. Nu văd sensul pentru care ar trebui să ne prefacem mai tineri decât suntem doar ca să le păstrăm altora impresia că timpul stă pe loc. Şi nu uitaţi: un cuvânt bun poate schimba mai mult decât o răutate gratuită.