Veronica Soare, omul care n-a fost ferit de probleme, dar care a ales să zâmbească, să iubească şi să trăiască
Veronica Soare e tipa aia cu minunile. E tipa care pleacă pe Camino ca să strângă bani pentru alţii în loc să stea şi ea relaxată, la soare. E tipa aia care a readus la viaţă frumuseţea din jucăriile de odinioară şi le-a arătat adulţilor că nu doar cei mici au voie să se joace şi să se mire.
E tipa care vorbeşte tare şi apăsat, dar mereu amuzant şi haios, care are mereu un zâmbet larg pe faţă şi un cuvânt bun de spus celor din jur. E mama Lolei, cel mai iubit câine din lume şi mama KaleidoLove, caleidoscoape pentru adulţii care nu uită să trăiască şi copiii care uită să vorbească când văd minunile ce le ies din mâini sunt îndrumarea Veronicăi. Este femeia care nu se teme să vorbească despre iubire şi fericire într-o lume în care încă mai e cool să fii bitchy şi deasupra tuturor.
Şi nu cred că i s-ar fi potrivit mai bine un alt nume: Veronica – reală, adevărată şi Soare. Pentru că asta este ea: o femeie reală care ne înseninează zilele mohorâte.
Ne-am „întâlnit” pentru acest interviu într-o dimineaţă, pe zoom, cu cănile de cafea pline, cu ochii cârpiţi şi ciufulite şi am stat la poveşti stropite pe alocuri cu lacrimi, dar aromatizate mai mult cu râsete şi speranţe.
Vero, cum mama mă-sii reuşeşti tu să fii sau să pari mai tot timpul veselă, să ai mereu un cuvânt bun pentru ăla de lângă tine, un zâmbet?
Adevărul este că eu chiar sunt mereu veselă. Sigur, vine un moment în viaţa unui om în care înţelege că tristeţea şi durerea sunt mereu acolo. Întrebarea este cum scoţi întotdeauna binele din greu. Eu sunt veselă pentru că aleg să fiu mereu veselă. Şi asta e o chestiune de exerciţiu.
Apetenţa mea pentru bucurie a fost întotdeauna mare, am fost mereu aşa, doar că nu eram conştient şi la un moment dat am înţeles eu exact cum e cu Carpe diem – şi am învăţat cum e cu asta dintr-o experienţă dureroasă şi anume, moartea fratelui meu. Cum el a murit intempestiv, eu am înţeles că nu avem decât clipa asta. Nu mâine, nu mai târziu, avem acum. Dacă din acum eu nu mă străduiesc să storc toată zeama, mai târziu nu ştiu ce mai rămâne.
Cumva acum 10 ani a fost un şoc pentru mine şi am început să privesc altfel spre lume, dar la modul foarte conştient. Eu înţeleg că pot să mor în orice clipă. Ăsta este motivul pentru care dacă vreau să-i spun unui om: „Hei, diseară e cometa aia pe cer şi aş vrea să o văd cu tine”, o să o scriu. Nici nu contează dacă celălalt om o să spună nu pentru că nu despre asta este vorba. Nu vreau să mă duc la ţintă, eu vreau să-mi fac partea mea. Dacă îţi faci şi tu partea ta, e foarte bine. Dacă nu ţi-o faci înseamnă că nu trebuia. Dar eu nu mă duc la culcare fără să fi făcut tot ce am putut să fac pentru mine şi pentru cei din jur. Sigur, uneori tot ce putem face şi pentru noi şi pentru cei din jur nu e suficient şi asta este lupta mea de fiecare zi, stresul că nu am bifat toate listele, dar nu ai timp, nu avem decât 24 de ore.
A fost evenimentul ăsta nefericit după care, realmente, eu când spun că pe mine caleidoscoapele m-au învăţat să caut partea frumoasă – pornind de la definiţia cuvântului caleidoscop: a privi formele frumoase – eu am învăţat să caut formele frumoase şi am învăţat asta şi în atelierele cu oamenii.
Când a început pandemia am uitat însă să mă uit prin caleidoscop, metaforic vorbind. Dar în mine lucrează progrămelul ăsta în care eu ştiu că vin formele frumoase, că trebuie să am răbdare.
La tine totul pare o poezie. Deşi eşti foarte pragmatică şi ai de bifat toate lucrurile alea, cum îţi găseşti tot dragul ăsta de viaţă, de lume, de ce te înconjoară?
Eu cred că fiecare zi e o portocală. La începutul fiecărei zile primim cadou o portocală d-aia bună, din Grecia, mama Greciei cu cerul ei dumnezeiesc. Deci primesc o portocală în fiecare zi. Acum depinde de mine cât suc beau: îl beau pe tot, beau numai un pic, nu beau deloc. Numai de mine depinde cât suc storc din portocală.
Acum 10 ani, dacă mi-ai fi zis că e totul o alegere, aş fi zis că nu e chiar aşa, cu sunt unele chestii, planetele, destinul. Nu. Totul e o alegere. Acum, de când am devenit conştientă de nişte chestii, sunt dimineţi în care poate mă trezesc prost dispusă, poate mă doare spatele şi îmi spun: „Hey, Veronica, cheer up! Ai mai primit o portocală.” I do practice what I preach. Da, există zile în care îţi vine să arunci portocala pe fereastră, dar eu cred că fix atunci trebuie să ne străduim mai mult cu poezia, cu portocala, cu iubirea. E simplu în zilele frumoase, când suntem iubiţi, când la job e totul bine, când afacerea merge, când proiectele curg, atunci e foarte simplu să storci portocala. Şmecheria e cum faci să o storci când e greu.
Şi tu cum ai stors portocala în ultima perioadă pentru că ultimele luni de pandemie chiar au fost foarte grele?
În primele 3 săptămâni mi-a fost foarte greu. Şi mă întorc mereu la caleidoscoapele mele. Eu am mereu unul la mine şi i-am dat unui nene taximetrist care trebuia să mă aştepte, că trece mai repede timpul când te uiţi prin caleidoscop. Şi omul era superfascinat când m-am întors:
- Woa, domnişoară, asta e o chestie foarte tare. Eu sunt copil crescut cu mingea de fotbal, dar asta e o chestie senzaţională.
Şi omul se uita la mărgele şi îmi zice:
- Dar nu înţeleg un lucru. Cum se face că aici mărgelele nu sunt aranjate nicicum, sunt haos, dar când te uiţi pe partea astalaltă, totul e în armonie.
Şi în timp ce eu eram fermecată de el, că a înţeles în câteva minute totul, îmi zice:
- Chestie de perspectivă, domnişoara Veronica!
Şi atunci eu am înţeles că tu alegi dacă te uiţi la haos. Eu nu întâmplător fac caleidoscoape, la mine a intrat în funcţiune progrămelul ăla, să mă uit pe unde se vede armonia. Recunosc, mi se întâmplă să mă uit într-un caleidoscop la care poate m-am uitat ieri şi îmi plăcea şi acum să nu mi se mai pară wow. Nu toate lucrurile şi momentele şi oamenii sunt wow. Dar trebuie să le dai răbdare şi timp. Nu există să nu fie frumos, doar că noi ne dorim să fie tot timpul şi mă refer acum şi la paralela cu viaţa.
Da, în primele 3 săptămâni din pandemie m-am uitat numai la bucata unde e haos. M-a lovit în plin pentru că după 2 ani de construit Kaleidolove, povestea şi tot ce fac, atelierele mele care explorează mai mult partea pe care o învăţăm de la caleidoscoape, nu atât de mult partea de craft – acolo doar cer să fii atent la instrucţiuni, nu trebuie să faci nimic perfect – este de fapt un exerciţiu de mindfulness în care căutăm formele frumoase – şi eu am uitat predica mea. De pe 17 martie şi până pe 15 mai eu aveam agenda full. Aveam foarte multe ateliere în companii, aveam foarte multe în şcoli, urma să mă duc şi în State pentru 2 evenimente – direcţia de prezentare de evenimente fiind ceva înspre care eu voiam să mă duc după 3 ani în care am făcut asta sporadic. Era momentul ăla! Şi mi s-a părut dintr-o dată că nu mai am nimic. 3 săptămâni mi-a fost foarte greu. După care a fost momentul când am dat play pe un link trimis de o prietenă, la un webinar al lui Marius Spiridon pe care eu îl ştiam, ştiam capacitatea lui de a schimba vieţi şi într-un webinar, duminică, de la 4 la 7, eram deja un alt om. M-a făcut să schimb perspectiva. Am câştigat întâmplător o oră cu el online, pe 1 aprilie şi atunci el m-a trezit. Datorită lui am scos kit-urile, am grăbit nişte procese. Practic, câştigi foarte mult timp în viaţă cu acest om. El m-a adus înapoi la:
- Hei, Veronica, dar tu ai atâtea daruri. Ai atâtea de dat lumii, ştii să faci atâtea lucruri. Cum adică s-a terminat Universul pentru că a venit pandemia?
M-a învăţat să mă întorc înapoi la inima mea. Sigur că e greu. Încă mă tem să mă uit în viitor, încă nu-mi dau seama unde o să se ducă toată povestea asta, inclusiv cu noi, ca oameni. Am obosit de zgomotul din online, mă doare când văd lipsă de responsabilitate în offline. Am zile mai bune, zile mai puţin bune. Am traversat toată povestea asta singură, fizic, doar eu cu Lola şi asta a fost şi bine, a fost şi greu. Dar în cele din urmă eu sunt aici, pe lume, de dragul întâlnirilor, cu mic şi mare. Fiecare om mă învaţă ceva, asta am învăţat pe Camino. Ştiam, dar pe Camino am înşeles clar. Şi suntem aici să ne învăţăm unii pe alţii. Eu le datorez sănătatea inimii mele şi a creierului meu unor oameni care mi-au fost alături când mi-a fost greu – şi cu vorba, şi cu fapta. It`s about the people with the people!
Când ai reuşit să ieşi din pasa asta complicată, ce-ai făcut, cum te-ai organizat? Că tu te bazai pe întâlnirile cu oamenii, că tot vorbeam de oameni.
Da, eu mă joc cel mai mult în companii şi şcoli, deci a fost greu. Dar problema a fost la mine. Iarăşi, e numai în capul nostru. Eu credeam că ceea ce am eu de dat nu merge decât în offline, că magia mea e ceva ce trebuie făcută aşa. Din fericire, magia lui Marius m-a făcut să înţeleg că ceea ce avem de dat din suflet n-are legătură cu asta. Şi până la urmă gândul că pot să fac un atelier la care să fie oameni şi din Bucureşti şi din Cluj şi din Iaşi şi Luxemburg m-a motivat – sky is the limit câtă vreme primesc kit-urile. Acum pot să mă joc cu oameni de peste tot. Totul a fost o chestie de switch mental, că eu credeam că nu se poate. Ba se poate, trebuie să te pui în stare, vorba lui Brâncuşi: nu e greu să faci, trebuie să te pui în starea de a face.
Acum partea dificilă la mine este să trec de la făcut caleidoscoape la mail-uri, la citit pentru editură. Sunt nişte energii complet diferite, trebuie să fac switch-ul şi uneori e greu să mă pun în starea necesară. De exemplu, n-am tot timpul chef să citesc. Am nevoie de o anumită energie, iar dimineaţa, de exemplu, nu pot. Am multă energie, îmi vine să fac tot felul de chestii, să citesc mail-urile, să fac social media pentru Kaleidolove, seara îmi vine să citesc.
Ideea e că făcând switch-ul mental am reuşit să ies din starea aia. Vreme de 3 săptămâni stăteam cu agenda în faţă şi-mi spuneam că nu mai am nimic de făcut, că s-a terminat cu business-ul. Acum îmi zic singură:
- Măi, Veronica, dar cum ai putut să te gândeşti la aşa ceva că este absurd?
Dar când vine vălul… Aia a fost bucata în care a fost greu de gestionat singurătatea pentru că dacă e altcineva care să te ridice, poţi face minuni. Dar odată făcut switch-ul lucrurile s-au aşezat. Şi vestea bună este că odată ce-ţi deschizi ferestrele vin lucruri. Lumina nu vine când stai cu jaluzelele închise. Aşa e şi cu proiectele. Dacă mi-ai fi spus asta acum 5 ani te trimiteam la plimbare, dar aşa e, lucrurile nu ţi se întâmplă decât pe lumină. Dar trebuie să acceptăm şi zilele alea în care nu avem chef de nimic, nu să ne agităm că nu am făcut aia sau ailaltă. Storci din zi cât poţi în acel moment.
Ne punem singuri limite, dar şi ţeluri pe care uneori nu putem sau nu e cazul să le împlinim.
Da, asta e şi bătălia mea. Am tone de chestii de făcut. Uite, lipsesc, de exemplu, de pe toate aplicaţiile de pe telefon timp de 5 ore, cât citesc. Când mă întorc whatsapp-ul e plin, Facebook-ul e plin, Facebook Kaleidolove, Insta, Stories, mentions, notificări, mesaje. Nu ştiu cu care să încep. Şi asta e doar o pauză, că trebuie să mă întorc la citit, că vine deadline-ul. Deci eu am 20 de minute şi vine această frustrare că poate la finalul zilei nu am reuşit să ajung la toată lumea înapoi. Nu pot să fac din toate o prioritate, nu am cum, dar nu ştiu cum să nu mă învinovăţesc, asta e bătălia mea. Dar asta e a mea, că mereu am vrut să nu supăr pe nimeni.
Oricum, am învăţat că iubirea necondiţionată nu este să-ţi tolerez tot ce vrei tu, ci este ca eu să fiu eu, aia care poate la un moment dat o să te rănească prin acţiunile mele, tu o să fii tu, o să încasezi asta şi noi, în jocul ăsta, vedem ce rămâne. Iubirea este să rămân eu. Dacă tu te vei supăra că eu nu vreau să fac ceva, este problema ta, nu a mea.
Doamne, dac-o ştiam pe asta la 25 de ani, că e OK să ne supărăm unii pe alţii, nu trebuie să fim tot timpul perfecţi. Trebuie să fim noi şi noi, cu deciziile noastre, îi vom supăra pe ceilalţi că n-ai cum. Şi, uite, asta mă doare în online: orice subiect am pune acum pe masă sunt sigură că şi eu cu tine putem avea păreri diferite. Dar e OK, admit părerea ta, eu am părerea mea şi nu vreau să ţi-o impun. Mi se pare incredibil că noi credem că trebuie să fim perfecţi unii faţă de ceilalţi. Hello! We are not! Şi e OK aşa.
De ce crezi că erai atât de focusată în a nu-i supăra pe alţii?
Nu ştiu exact, încă cercetez asta. Înţeleg de unde-mi vin lucruri, dar n-am ajuns încă la bucata asta. Habar n-am! Am fost o fetiţă iubită de ai mei. Din punctul ăsta de vedere eu sunt un om norocos, ai mei au făcut tot de au putut şi-au făcut bine. Eu sunt un om care a auzit toată ziua că sunt frumoasă, că sunt cea mai bună, sunt minunată. Mi-au pus aripi. Ai mei nu mi-au tăiat aripile, mi le-au pus şi pentru asta le mulţumesc foarte mult. M-au lăsat să fiu liberă şi au avut încredere. Dar cumva am de undeva chestia asta că nu vreau să supăr pe nimeni. M-am bucurat însă că am înţeles eu că e OK ca tu să mă superi. Eu îmi iau supărarea şi o consum o zi, două. Relaţiile dintre oameni sunt ca un elastic. Sigur, nu poţi să tragi la nesfârşit că la un moment dat se rupe, dar trebuie doar să avem răbdare unii cu alţii.
Şi de unde găsim răbdarea asta?
Grele întrebări! Răbdarea… e o chestie… eu cred că vine tot din noi, din experienţe. Uite, un bărbat pe care eu îl alint spunându-i că e sufletul meu pereche, un bărbat căruia eu îi spun că îl iubesc – este singurul bărbat căruia îi spun asta fără să fim într-o relaţie, că noi avem această obişnuinţă că credem că Te iubescul e numai pentru acela – el a înţeles din prima când mi-a ieşit pe gură că nu este despre iubirea aia, că sufletul meu iubeşte sufletul lui. Şi eu am învăţat de la omul ăsta să am răbdare, eu dorindu-mi atunci mai mult. Sunt eu o prinţesă, dar nu e numai despre mine, nu trebuie să fie când vreau eu că el vine cu bagajul lui şi cu ce poate el. Şi cumva experienţa aia m-a învăţat pe mine să am răbdare, îi iau pe oameni aşa cum sunt şi nu vreau mai mult de la ei decât pot să îmi dea.
Şi asta m-a pregătit şi pentru jumătatea asta de an. Apropo, că la sfârşitul lui iunie a trecut jumătate de an şi multă lume a zis să-l ştergem cu buretele. Nu. Eu am învăţat în anul ăsta despre mine mai multe decât am învăţat în toţi anii. Sigur că e complicat, e chiria care bate la uşă, sunt aceste lucruri prozaice care ne fac viaţa complicată, dar am învăţat atâtea chestii, sunt superrecunoscătoare.
If it comes, let it come! If it stays, let it stay. If it goes, let if go. Ca Elsa! (S-a râs puţin. Puţin mai mult.)
Iubeşti foarte mult oamenii, dar cum vezi tu iubirea aia?
Iubirea aia. Aştept să mă lovească, ce să mai! Mă simt foarte pregătită pentru iubirea aia. Când spuneam mai devreme de momentul providenţial în care l-am întâlnit pe omul acela, care-mi este apropiat al sufletului meu, acel moment a venit fix după despărţirea mea. sunt singură de un an după 12 ani de relaţii. Am avut 3 relaţii în 12 ani dintre care primele 2, foarte corecte, liniştite şi faine şi ultima, foarte grea. Ştiam că am nevoie de timp ca să mă calmez după 12 ani de poveste, a trebuit să învăţ să trăiesc fără să-mi spună nimeni bună dimineaţa şi noapte bună şi a fost foarte complicat. Abia la finalul anului trecut am început să scot capul în lume şi la un moment dat mi-am dat seama că inconştient îl caut pe tatăl copilului meu. Pe de altă parte e obositor să keep on dating people, dar mi-a amintit o prietenă o chestie pe care i-o spusesem eu la un moment dat, dar am uitat. Te uiţi la el şi te întrebi: „Oare tu eşti?”
Eu cred că suntem aici ca să iubim şi să fim iubiţi. Cred că suntem aici pentru conexiune. Văd în jurul meu, din păcate, foarte mulţi oameni răniţi şi odată că sunt răniţi, le e frică şi ridică zidul. Eu nu mai ridic ziduri. Dar ştii care e problema mea? Eu sunt drăguţă şi simpatică şi loving şi uneori asta e confundată, eu trebuie să fiu mai puţin ca să nu te sperii. Dar eu asta sunt, eu nu vreau să te acaparez, eu nu mă gândesc că fiecare bărbat pe care îl întâlnesc ar putea să fie acela, nici vorbă. Doar că ei se sperie, a devenit aproape amuzant. Dar îmi dau seama că eu vin aşa, ca o tornadă şi sunt tot timpul drăguţă, nu am asta cu ups and downs, nu înţeleg ideea aia cu „avem o perioadă mai dificilă.” Eu cred că dacă mângâi obrazul omului iubit în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară n-ai cum să ajungi la o perioadă mai dificilă. Cum? A, că trăim într-o lume în care oamenii flirtează online! Mă uit în jur şi văd cum toată lumea are o listă întreagă pe whatsapp. Începi o relaţie cu un om şi în acelaşi timp îţi scrii cu încă 5, că nu ştii încă. Mi se pare că virusul nu e în afară, e în noi. Mi se pare că cei mai mulţi dintre oameni sunt fucked up completely. Mă doare! Văd în oamenii cu care am interacţionat în tot acest timp ideea de a vorbi cu mai mulţi şi de a vedea ce iese. Nu merge aşa. Când ai întâlnit un om cu care ai o conexiune cât de cât lasă deoparte restul. Eu, dacă m-aş lipi de un om, păi celorlalţi care mi-ar scrie sau m-ar chema ca cafea le-aş spune direct nu. Mi se pare că am pierdut sensul iubirii, oamenii nu îşi mai asumă relaţii. E foarte simplu să flirtezi online şi sigur că atunci când flirtezi cu colega, cu colegul şi te duci după aia acasă, tu nu mai eşti întreg, că tu ai energia disipată. Şi după aia spunem că avem o perioadă proastă. Nu. Avem energiile ocupate cu alţi oameni. Sigur că sunt multe lucruri grele care pot apărea în timp: la job, sănătate, dar astea sunt altceva. Eu cred în iubire curată. Vreau să îmi asum iubirea.
Sigur, e un subiect care mă pasionează pentru că eu sunt în căutarea iubirii. Dar eu nu pot să mă diminuez când mă întâlnesc cu un om ca să nu îl sperii. Dacă pe tine te sperie energia mea şi faptul că eu sunt drăguţă o să te acapareze, e greu. Nu, eu sunt doar drăguţă. Dacă tu eşti un om bun şi d-aia mă văd cu tine, că eşti un om bun, eu nu pot decât să răspund. Dar atât. Sigur, sper să întâlnesc un om care să vrea să mă aleagă pe mine în fiecare zi, pe mine care uneori poate o să îl enervez cu nişte chestii pentru că acum nu mai pot să tac. E mai complicat la vârsta asta pentru că acum avem tabieturi, dar eu sunt pregătită să găsesc omul. E greu cu iubirea, dar eu cred în ea.
Cum ar trebui să fie tatăl copiilor tăi?
Brunet, înalt şi blând. Asta e gluma cu fetele. În primul rând trebuie să mă iubească pe mine mult. Eu am înţeles că valoarea mea fundamentală într-o relaţie este tandreţea, mângâierea. Nu vreau să fiu copleşită, dar mă topesc când văd cum se privesc unii oameni. Tatăl copiilor mei e blând şi liniştit şi ferm când e cazul, e ca o apă curgătoare liniştită. Trebuie să-l mulţumească, ca pe mine, lucrurile care nu se pot pune în Excel, care nu se pot cumpăra cu bani şi toate astea ţin de înţelegere şi blândeţe. Nu vreau să se enerveze repede, vreau să primească totul cu calm. Şi vreau să îi lustruiască mereu aripile, asta îmi doresc, fundamental, de la tatăl copilului meu. Să îi pună aripi încă de mic şi să i le lustruiască mereu cu vorbe şi cu fapte.
Am vorbit despre iubire, despre copii. Ce-ţi mai doreşti pentru tine ca să te simţi întreagă?
Îmi doresc o lume în care în jurul meu să văd fix blândeţea despre care vorbeam. Aş vrea să trăiesc într-o lume în care oamenii să aibă mai multă grijă unii pentru ceilalţi pentru că eu nu vreau să mă izolez de lume, vreau să fiu în miezul unei lumi ca asta. Îmi doresc să meargă mai departe povestea cu caleidoscoapele pentru că cred foarte mult în lecţiile pe care acest obiect ni le dă. Îmi doresc să ajung la cât mai mulţi oameni şi online şi, când o fi momentul, să ne întoarcem la întâlnirile offline, să le dau din ce-am învăţat eu şi din ce acum ştiu că am de dat. Îmi doresc şi mai multă încredere că am de dat pentru că uneori uit asta despre mine. Şi-mi doresc să pot să continui să spun poveştile pe care le spun şi să continui să le culeg din întâmplările de fiecare zi, să continui să le scriu şi să le scot în lume. Îmi doresc poveşti frumoase şi poveştile frumoase la care asist, pe care le spun vin într-o lume în care încercăm noi să fim mai buni cu aproapele.
Ai menţionat de lecţiile pe care ţi le dă caleidoscopul. Care sunt ele?
Caleidoscopul mă învaţă să trăiesc aici şi acum, să trăiesc clipa, să trăiesc în armonie, să caut frumuseţea. Fiecare om şi fiecare lecţie e o binecuvântare, dacă ai norocul, amândouă în acelaşi timp. Viaţa mea e o colecţie de wow! Oamenii privesc în caleidoscoape şi spun wow. Iar eu, care le văd pe toate, am învăţat că şi dacă nu mi se pare wow din prima trebuie să am răbdare să se aşeze. La început le spuneam oamenilor să nu pună prea multe mărgele negre sau să pună şi unele colorate, dar au fost unii care nu m-au ascultat şi au făcut exact cum şi-au dorit şi au ieşit nişte caleidoscoape minunate. Aşa am învăţat să-i las pe oameni să fie. De-aia le şi pun oamenilor în kit-urile de caleidoscoape aproape dublul mărgelelor de care au nevoie. Nu pun doar să fie, ci te las să alegi tu ce vrei. Tu poţi să le pui la întâmplare, cum îţi pică în mână sau poţi să faci alegeri asumate, să pui mărgică cu mărgică. Dacă îi pun grijă şi aleg conştient o să fie mult mai frumos. E la fel ca în viaţă.
Pe mine mă învaţă să trăiesc clipa, să caut armonia, să-i las pe oameni să fie cu alegerile lor şi să-i iubesc aşa cum sunt. Mă învaţă că trebuie să am răbdare pentru că formele frumoase sunt acolo, trebuie doar să mă uit şi să am răbdare.
Add A Comment