Voi ştiţi cum vă vede copilul vostru?

Copiii au talentul de a ne aduce în pragul nebuniei. Mofturi, urlete, nemulţumiri, ignoranţă. Le ştiţi pe toate şi mai mult decât atât. Ce tindem să uităm foarte uşor este că ei fac toate astea pentru că aşa experimentează şi pentru că, de multe ori, pentru ei chiar nu sunt importante toate lucrurile pe care le pretindem de la ei. Şi dacă am fi calmi şi sinceri până la capăt, am recunoaşte că şi nouă ne-ar plăcea să nu mai fim atenţi la toţi şi la toate. Aşa că azi vă propun un test. Întrebaţi-vă copiii cum arătaţi când sunteţi nervoşi şi vedeţi dacă vă place ce vedeţi.

Fiică-mea ajunsese în ultima vreme să îmi întindă creierii pe pereţi, scuzaţi imaginea. Nu voia niciodată să facă ce o rugam să facă. Nu răspundea niciodată la întrebări. Nu îi plăcea mâncarea. Voia mereu altceva, de preferabil ceva ce nu exista în frigider sau casă. De cele mai multe ori când îi ceream ceva ziceai că nici nu exist. Îi spuneam o dată, îi spuneam de două ori, îi spuneam de şapte ori. Degeaba. Iar tonul meu creştea exponenţial cu fiecare refuz sau ignoranţă de care aveam parte. Mă enervam cumplit pentru că nu reacţiona decât când era evident că exista posibilitatea să mă audă şi vecinii şi mă enervam şi mai tare pe mine, pentru că detest să ridic tonul la ea. Şi chiar şi atunci, ziceai că îmi face o favoare că mă bagă în seamă.

La un moment dat, după un alt conflict încheiat în acelaşi stil, i-am recunoscut cât de mult mă deranjează situaţia asta. I-am spus că nu îmi doresc să ridic tonul la ea dar cî mă simt fără soluţii în faţa refuzurilor ei constante. I-am spus că înţeleg nevoia ei de a depăşi limitele şi de a conduce dar că lucrurile nu pot sta în acest fel. Nu cunoaşte lumea şi nu ştie încă foarte multe lucruri care îi pot face rău. E în regulă să se opună, dar nu mereu şi mai ales nu când îi spun că este ceva cu potenţial periculos. Mi-am cerut scuze pentru reacţiile mele şi am încheiat discuţia cu o alintătură pe cinste.

A doua zi fiica mea a fost cel mai cooperant copil pe care l-am cunoscut. Nici nu-mi dădeam seama ce m-a lovit, nici n-am făcut în primă fază legătura cu discuţia noastră. Următoarea zi mai făcea o boacănă, mai venea să îmi spună că o să repare. Aceeaşi schemă s-a repetat şi în zilele ce au urmat. Printre boacăne sau câteva întrebări sau cerinţe ignorate, îmi spunea că nu trebuie să uit că ea este copil şi eu i-am spus că e normal să nu fie mereu receptivă. Apoi, pe seară, eram obosită şi stăteam pleoştită pe canapea. A venit imediat să mă întrebe dacă sunt supărată. După răspunsul meu negativ a început să-mi explice, foarte plastic de altfel, că nu îi place când sunt furioasă, că mi se schimonoseşte faţa şi arăt foarte urât. Şi nu îi place nici când sunt tristă, pentru că atunci nu se mai simte sigură pe ea. Nici mie nu mi-a plăcut când m-am văzut prin ochii ei şi am decis să fac eforturi mai mari în a o înţelege. Am cerut însă la schimb mai multă înţelegere şi din partea ei.

Nu vă imaginaţi că brusc totul e roz şi acum în viaţa noastră curge doar lapte şi miere. Nici pe departe. Dar, cel puţin pentru moment, reuşim să ajungem mai uşor la o notă comună. Iar când seara îmi spune cât de mult i-a plăcut de mine în ziua respectivă, ştiu că lucrurile sunt pe calea cea bună.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.