Pentru că îmi aduc aminte şi acum bucuria pe care am simţit-o ori de câte ori un român a urcat pe podium, la orice sport. Nu mă gândeam atunci câtă suferinţă poate îndura cineva ca să ajungă acolo. Eram cât de cât conştientă de eforturi, de muncă, de sacrificii dar nu îmi trecea prin cap că marii noştri campioni, atunci când reflectoarele nu mai sunt pe ei, sunt umiliţi şi bătuţi chiar de către cei care îşi asumau pregătirea lor şi practic, câştigurile lor. Şi acum mi-e ruşine. Mi-e ruşine că m-am bucurat şi m-am mândrit cu câştiguri obţinute cu lacrimi, bătăi şi umilinţe, cu suflete mutilate şi durere ce nu trece o viaţă. Mă simt, într-un fel, şi eu responsabilă pentru suferinţa lor. Pentru că, fără să ştiu, bestiile care se vând ca antrenori, s-au hrănit şi cu aplauzele mele. Şi au pretins şi mai mult, ca să îşi mai vadă un elev pe podium. Şi au fost şi mai agresivi, ca să fie şi mai convingători.

Maria nu este singura care a vorbit despre asemenea abuzuri făcute în numele victoriei. Iar acestea nu au avut loc doar în România sau doar în gimnastică. Nu spun că este o practică des întâlnită, deşi mărturiile de la tineri care au abandonat sportul de performanţă tocmai din cauza asta sunt cu zecile. Doar că pe ei nu îi ascultă nimeni, pentru că pe ei nu îi cunoaşte publicul. Şi Maria a fost atacată în fel şi chip. Dar poate cea mai revoltătoare reacţie a avut-o chiar Ministrul Sportului, cel care ar trebui să vegheze şi să lucreze pentru bună-starea sportivilor.

„Dacă am fost vreodată lovită de antrenorii mei, nici nu o să spun, căci ei m-au scos campioană olimpică, vicecampioană olimpică, mondială, europeană. Și dacă m-au călcat în picioare sau m-ar fi călcat în picioare, nu o să spun niciodată. Am tot respectul pentru ei că m-au scos campioană olimpică”.(declaraţia Elisabetei Lipă pentru Digi Sport.

Apoi, conform gsp.ro, la finalul emisiunii, acelaşi ministru i-ar fi spus Mariei Olaru: „Știu, Marie, că așa e, dar nu trebuie să spui!”

În continuare preferăm politica struţului. Ne băgăm capul în nisip şi ne facem că nu vedem, nu auzim. Şi cel mai important, nu vorbim. De ce să nu vorbim, doamna Lipă? Nu e motiv de mândrie să ai zeci de medalii în dulap dar să fii distrus sufleteşte. Nu e motiv de mândrie să ai multiple titluri olimpice dacă pentru ele ai fost călcat în picioare. Motiv de mândrie este să fii un om sănătos fizic şi psihic, să nu tremuri dacă ridică cineva tonul în apropierea ta, să nu înţepeneşti dacă cineva ridică mâna asupra ta. Motiv de mândrie este să îţi înveţi copiii să facă sport de plăcere, nu de frică. Motiv de mândrie este să trimiţi în viaţă oameni adevăraţi şi fericiţi.

Vă e teamă că nu vor mai merge copiii să facă sport de performanţă de teama abuzurilor? Dar nu vă temeţi că s-ar putea răni în sălile de sport trecute parcă prin război? Nu vă temeţi că ar putea renunţa din cauza lipsei echipamentelor necesare? Sau pentru că statul român face mult prea puţin pentru încurajarea sportului în rândul tuturor românilor? Asta nu vă mai sperie, nu?

sursa foto: www.republica.ro

The post Decât să facem performanţă aşa, nu mai bine ne lipsim? appeared first on Bianca Moruș.

Rep.: Oana, cum de ai ajuns să îţi duci copiii tocmai la grădiniţa asta?

O.D.: Ana este prietena mea de 10 ani. Prietenă de familie. Aveam încredere în ea. Mai mult, mama mea a lucrat la ea în grădiniţă aproape un an de zile, acum vreo 7-8 ani, dar pe atunci nu se întâmpla aşa ceva.

Rep.: Şi cum îţi explici schimbarea asta? Când eraţi doar voi dădea impresia că ar fi o persoană violentă?

O.D.: Nu, nici gând. Nu avea accese de violenţă. Dar era mai tot timpul agitată, avea foarte multă energie.

Rep.: Ce vârstă aveau copiii tăi când i-ai dus la grădiniţă? Şi când ai început să observi schimbările?

O.D.: Pe amândoi i-am dus la un an şi o lună. Prima, fata iar ulterior şi băiatul. În primii doi ani nu au fost probleme. Fetei mele îi era bine, era un copil cuminte şi liniştit. Când avea ea 3 ani, a plecat pentru 3 luni cu părinţii mei, în Spania iar când s-au întors, am reluat programul normal. De atunci a început să îşi schimbe comportamentul. O aducea soţul meu acasă, de când intra pe uşă începea să plângă. Nu scotea un cuvânt dar plângea din orice. Dacă eu ridicam puţin tonul ea punea imediat mâinile deasupra capului şi se ferea. După doar 2 săptămâni de când reluase grădiniţa, copilul meu nu mai vorbea corect, se bâlbâia mereu. Nu reuşeam să înţeleg ce se întâmplă. Am mers la Ana(n.r.: aşa o strigă prietenii pe directoarea Ioana Neagu) şi am stat de vorbă cu ea. I-am spus că fata mea nu mai e cum era, am încercat să aflu dacă la grădiniţă este tot aşa. M-a asigurat că în timpul zilei fiica mea nu are nicio problemă. Nu se bâlbâie, nu e timorată, nimic. Şi eu am crezut-o, că doar era prietena mea.

Fata mea a fost întotdeauna un copil cuminte, foarte cuminte.

Rep.: Şi ce ai făcut mai departe?

O.D.: Între timp s-a înrăutăţit situaţia, vorbea din ce în ce mai greu. Şi acum, deşi am plecat din ţară de un an, când vorbeşte în română se bâlbâie. Dacă vorbeşte în spaniolă nu are probleme, dar în română… Am fost cu ea şi la psiholog.

Băiatul meu, în schimb, de micuţ a fost un năzdrăvan. Pe cât era fata de cuminte, pe atât de energic era el. Exact opusul. Iar când a făcut un an şi o lună l-am dus şi pe el la grădiniţă. El nu ştia să plângă. Până la vârsta aceea el nu a ştiut să plângă. După o lună acolo avea acelaşi comportament cu al fetei. Intra pe uşă şi începea să plângă.

Rep.: Şi nici atunci nu ai suspectat că se întâmplă ceva necurat în grădiniţa aia?

O.D.: Nici acum parcă nu îmi vine să cred. Văd imaginile şi parcă tot nu-mi vine să cred ce văd. E total…

Tatăl meu mi-a spus atunci: „Oana, ceva se întâmplă acolo.” Şi eu o ţineam pe-a mea, că o cunosc pe Ana, e prietena mea, am văzut-o de multe ori cum se poartă cu copiii. Îmi era imposibil să cred aşa ceva.

Dar ea s-a schimbat foarte mult în ultimii 3-4 ani. Foarte mult. Avem tot mai multe probleme, tot mai multe frustrări, că nu avea un iubit, că nu avea copiii ei. Îşi dorea foarte mult copii.

Rep.: Şi crezi că asta a dus-o într-un asemenea punct?

O.D.: Cu siguranţă. Ceva s-a întâmplat cu ea. Dar nimic, nimic nu justifică în vreun fel tot ce a făcut. Ana e prietena mea… A fost prietena mea. Dar un comportament de genul ăsta nu poate fi explicat, nu poate fi justificat, orice ar spune cineva.

Rep.: Dar când mergeai la grădiniţă, mai vorbeai cu alţi părinţi? Nu era niciunul care să îşi ridice semne de întrebare?

O.D.: Nu, niciodată. Bine, ea era prietenă cu cei mai mulţi dintre părinţi. Mergea la ei acasă, în excursii. Cu 80% dintre părinţi ea era prietenă, toată lumea avea încredere în ea.

Rep.: Dar ştiaţi că nu au autorizaţii de funcţionare, că nu sunt în legalitate?

O.D.: Ea întotdeauna spunea că are toate actele la zi, că are foarte multe controale. Era tot timpul preocupată de curăţenie, de mâncarea gătită copiilor.

Rep.: Dar la camerele de supraveghere nu aveaţi acces?

O.D.: Nu, niciodată. Nici în grădiniţă nu prea aveam acces. Lăsam copiii la uşă dimineaţa iar seara la fel, ne ţineau la uşă până îi îmbrăcau.

Rep.: Şi nu vi se părea ciudat?

O.D.: Ba da. De multe ori m-am gândit la asta. Dar ea spunea că astea sunt regulile instituţiei şi că trebuie respectate. Că aşa funcţionează lucrurile bine.

Rep.: Revenind la copiii tăi, când îi întrebai ce se întâmplă cu ei, ce spuneau?

O.D.: Fata nu scotea o vorbă. Nu îmi spunea nimic, chiar nimic. Ori de câte ori o întrebam ce face la grădi, îmi spunea: „Mă joc”, „Mă joc”. Iar băiatul era prea mic, nu vorbea prea bine atunci. Dar şi acum, a trecut un an de când am plecat din România, amândoi au acelaşi comportament, identic. Plâng din orice, se sperie imediat. Sunt agitaţi. Abia în ultima vreme, de când băiatul merge la grădiniţă aici iar fata la şcoală, a început să se simtă o schimbare în comportament. Vorbesc amândoi spaniola foarte bine, au început să comunice cu ceilalţi copii.

Rep.: Ce i-ai spune Anei(n.r.: Ioana Neagu) dacă ai vedea-o acum?

O.D.: Sincer, nu ştiu. Eu o cunosc atât de bine… Nu ştiu ce ar putea să îmi răspundă. Dar e un Dumnezeu sus… iar sufletele copilaşilor ălora… E păcatul ei, dar îţi spun sincer că mă bucur foarte tare că nu sunt acolo. Pentru că nu ştiu cum aş fi reacţionat atunci. Când am văzut imaginile îmi venea să urlu. Am început să plâng şi m-am dus imediat la copiii mei, i-am luat în braţe. Atunci am înţeles cu adevărat de unde ni se trage totul. Fata a văzut şi ea imaginile. Şi-a recunoscut colegii. Când am întrebat-o dacă a păţit şi ea ceva asemănător, a fugit şi s-a ascuns pe balcon. Abia apoi a venit şi mi-a spus că pe ea a certat-o o singură dată, când a rupt din greşeală piciorul unui scaun. Dar acum sunt convinsă că vedea aşa ceva mereu şi de acolo toată teama asta.

Rep.: Ce le-ai spune părinţilor care trec prin aşa ceva, îşi văd copiii cum se schimbă de la o zi la alta?

O.D.: Să îi observe maxim posibil, să caute, să afle. Să nu meargă pe premisa „mie nu mi se poate întâmpla”. În România orice e posibil. Eu nu am vorbit acum ca să îi fac ei rău. Dar am vrut să spun adevărul. Deşi cel mai credibil adevăr îl arată camerele de luat vederi. Ele nu au cum să mintă.

The post Mărturii din grădiniţa terorii, Grădiniţa Flipper appeared first on Bianca Moruș.