Ora 7.30. Da, nici eu nu vreau să ştiu cum arată ora aia în week-end dar nu mai e ca şi cum aş avea de ales.

În timp ce eu îmi strâng mai tare perna în braţe, aud aproape şoptit şi mieunat:

– Mamiii!

Nu, nu vreau. Nu aud nimic. Nu vreau să aud.

– Mamaaaa! (un pic mai vocal)

Te rog, te rog, fă o minune şi culcă-te la loc. Te rog, te rog din sufletul meu adormit.

– Mama, m-am trezit. Vino!

– Nuuuu!(cu o voce sfârşită)

– N-auzi că m-am trezit?

– Vino tu la mine, să mai dormim puţin.

– Ce?(ăsta a fost deja urlat)

– Vreau să mai dorm.

O aud cum bombăne, cum alunecă uşor din pat şi apoi îi aud paşii pe parchet. Se apropie tiptil, de parcă n-ar vrea să mă deranjeze. De câte ori v-am spus să nu credeţi în aparenţe? Îşi lipeşte faţa de a mea şi stă câteva secunde aşa, respirându-mi în nas. Deschid un ochi.

– Mama! (Amuzată)

– Mmmm.

– Hai, mama! Hai să ne trezim!

– Eu vreau să mai dorm. Hai lângă mine!

– Eu nu mai vreau. Ridică-te şi hai să ne jucăm!

– Bine, dar mai stăm 5 minute.

– Biiine!

Se ghemuieşte în braţele mele şi începe să toarcă.

– Mami, ce mă bucur că eşti tu mama mea. Eu am vrut să fii mama mea. Când nu eram eu aici, eram ca bacteriile(nu le vezi, dar există), mi-am dorit foarte mult ca tu să fii mama mea şi uite, acum aşa este.

În timp ce eu mustăcesc şi o pup tandru pe părul care miroase a miere(din fericire, de la şampon, că încă nu a ajuns la borcan), gândindu-mă ce copil minunat, blând şi bun am, aud:

– Buna dimineaţa! Gata, acum ne trezim. Hai, că avem prea multe de făcut ca să mai stai să dormi.

Ziceam blând şi bun? Mă scuzaţi. Încă nu mi-am băut prima cafea a zilei.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Dimineţile de weekend cu cel puţin un copil prin preajmă appeared first on Bianca Moruș.

De exemplu, dacă tu consideri că e bine să începi diversificarea conform recomandărilor OMS, adică după 6 luni, întotdeauna se vor găsi unii şi alţii care să îţi spună că eşti o tâmpită, că poţi să îi dai mâncare solidă şi de la 3-4 luni şi că oricum e bine să îi dai din mâncarea ta, că altfel va deveni un mofturos fără pereche. Sigur, eşti la fel de nepricepută şi dacă începi aceeaşi diversificare cu legume în locul celebrului măr amestecat cu biscuiţi.

Ce să mai spunem despre alăptare! Nu contează ce ai făcut, ce ai îndurat, cât te-ai chinuit. Dacă i-ai dat copilului lapte praf eşti o nenorocită care se gândeşte doar la ea şi care i-a distrus sănătatea şi viitorul. Bineînţeles, nici dacă alăptezi după vârsta de 2 ani nu eşti normală şi greşeşti teribil. Acum, fie vorba între noi, nu pricep şi pace de ce trebuie să dea vreodată o femeie explicaţii despre cum a născut sau dacă a alăptat sau nu. N-ai opri un om pe stradă să îl întrebi dacă a avut orgasm ultima oară când a făcut sex. Dar unii(mulţi) n-au nicio problemă să întrebe femei străine sau prea puţin cunoscute lucruri la fel de intime.

Apoi… alinţi prea mult copilul, îl ţii prea mult în braţe, te-ai transformat în sclava lui. Nu e normal să nu fie casa lună şi să nu ai mâncare caldă pe aragaz pentru că stai toată ziua după fundul plodului. Eşti praf însă şi dacă te întorci prea repede la muncă şi nu stai să îl creşti. Nu e în regulă că nu merge la 10 luni, nici dacă nu vorbeşte la un an. Dacă încă nu te-ai convins că oricine este o „mamă” mai bună decât eşti tu, îţi spun alţii că eşti o tută pentru că nu l-ai pus în lesă şi îi permiţi să descopere lumea. Dacă îi accepţi şi încerci să îi înţelegi tantrum-urile înseamnă că deja ai eşuat ca mamă iar copilul este un răsfăţat cu un pas deja pe calea pierzaniei. Dacă îi dai dreptul să refuze o mâncare sau să aleagă cu ce să se îmbrace eşti o inconştientă, pentru că aşa va ajunge şi să aleagă drogurile. Sau alcoolul. Sau pe amândouă, că oricum mai faci multe alte greşeli în educaţia lui. Dacă îl laşi să decidă de cine vrea să se apropie şi de cine nu iar greşeşti, că doar ştim cu toţii că trebuie să îl obligi să îi placă ceva, nu să îl laşi să aleagă. Dacă nu-l obligi să aibă zece pe linie la toate materiile, fie că îi plac, fie că nu, iar eşti un părinte denaturat, care îşi bate joc de viitorul copilului. La fel şi dacă nu îi desfiinţezi toate alegerile, fie că e vorba de muzica ce îi place, de prietenii pe care şi-i alege sau de meseria pe care vrea să o urmeze.

Nu cred în libertatea absolută acordată unui copil. Dar nici nu cred în dresatul lui. Ba sunt convinsă că acesta din urmă, în cele mai multe cazuri, poate face mai mult rău decât bine. Şi nici nu cred că eu ştiu mai bine cum trebuie să îşi crească alţii copiii. Da, tind să analizez. De multe ori poate nu sunt de acord cu ceea ce fac alţii. Dar nu sunt eu în pielea altuia, ca să ştiu de ce face într-un fel sau în altul. Sigur că sunt lucruri pe care le consider capitale: nu accept bătaia, nu înţeleg alimentaţia proastă în cazul copiilor foarte mici şi nici încercarea de a-i obliga să fie exclusiv cum îşi doresc părinţii. Dar nu îmi permit să îmi dau cu părerea dacă nu mi se cere şi nici să impun eu reguli altcuiva decât copilului meu.

Poate ar fi cazul să încercăm să ne preocupăm mai mult de ce este în casa şi în viaţa noastră decât în a altuia. Să vedem unde greşim noi şi să încercăm să reparăm, dacă dorim. Regulile nu sunt aceleaşi pentru toată lumea, aşa cum nu suntem toţi la fel. Aşa că înainte să îi dai cuiva un sfat, gândeşte-te că poate omul acela are alte idei despre viaţă decât ai tu. Şi oricât de greu este de acceptat, nimeni nu deţine adevărul absolut. Ce ţie îţi face bine, celuilalt poate nu i se potriveşte şi nici nu-şi doreşte. Ştiu şi eu că broccoli e sănătos, dar asta nu mă convinge să îl mănânc dacă mie nu îmi place gustul.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Sindromul datului cu părerea(sau cum alţii ştiu mereu cum trebuie să-ţi creşti tu copilul) appeared first on Bianca Moruș.

• Hai, Di, la culcare.
• Nuuuuuu.

Și asta durează vreo jumătate de oră. Mergem până la urmă în camera ei și citim povești. Una, două, trei. Aceeași poveste de cinci ori. Aceeași pagină de șapte ori.

• Gata, Di! Ajunge cu poveștile pe seara asta.
• Bine, cântăm.

Și mai cântăm preț de vreo zece minute.

• Hai, noapte bună!
• Vreau lapte.
• Ia lapte!
• Vreau și apă.
• Poftim și apă!
• Fac pipi.
• Hai la baie!
• Mami, te iubesc!
• Și eu te iubesc.
• Mai vreau o poveste.
• Am stins lumina. Acum îți mai spun doar povestea ta și apoi, la culcare.

Îi spun povestea ei, îmi mai pune șapte mii de întrebări, îmi mai povestește alte cinci mii de lucruri, se cațără pe mine și la un moment dat minunea se întâmplă și adoarme. În varianta fericită, după vreo zece minute mă sustrag liniștită și îmi văd de altele, prin casă. În varianta mai des întâlnită, cum mișc începe să mârâie amenințător iar dacă mă ridic, mă ceartă direct. Și mai trece o jumătate de oră. Ies din cameră, mai fac ceva sau pur și simplu zac, respir un pic și mă duc să o mut în pătuț.

La un moment dat mă duc și eu la culcare. Apuc să încep să visez și aud:

• Mama, vreau apă!

Mă ridic, îi dau apă, mă culc la loc. După o jumătate de oră:

• Mama, mi-e frig!

Mă duc, o învelesc, mă duc înapoi în pat. Mai boscorodesc un pic și adorm iar.

• Mama, vin să dorm cu tine.

De obicei, în acest stadiu, oricum nu mai am putere să opun rezistență. Dar nici cu ea nu pot să dorm. Prin urmare, după ce mă autotorturez vreo oră-două, îmi iau perna și mă exilez pe canapea, în sufragerie. Uneori am noroc. Azi-noapte n-am avut. A venit și acolo, așa că eu am ajuns pe covor. Ce bine că am covor!

The post Epopeea mersului la culcare(sau cum nu scapi de copil oriunde ai fugi) appeared first on Bianca Moruș.