Duminică. Sau sâmbătă. Tot aia, ăştia mici, cu energie suficientă să-l facă de râs şi pe Usain Bolt(cred că fac o obsesie legată de omul ăsta, că l-am mai dat exemplu şi aici), nu fac diferenţa şi nici nu le pasă.
Ora 7.30. Da, nici eu nu vreau să ştiu cum arată ora aia în week-end dar nu mai e ca şi cum aş avea de ales.
În timp ce eu îmi strâng mai tare perna în braţe, aud aproape şoptit şi mieunat:
– Mamiii!
Nu, nu vreau. Nu aud nimic. Nu vreau să aud.
– Mamaaaa! (un pic mai vocal)
Te rog, te rog, fă o minune şi culcă-te la loc. Te rog, te rog din sufletul meu adormit.
– Mama, m-am trezit. Vino!
– Nuuuu!(cu o voce sfârşită)
– N-auzi că m-am trezit?
– Vino tu la mine, să mai dormim puţin.
– Ce?(ăsta a fost deja urlat)
– Vreau să mai dorm.
O aud cum bombăne, cum alunecă uşor din pat şi apoi îi aud paşii pe parchet. Se apropie tiptil, de parcă n-ar vrea să mă deranjeze. De câte ori v-am spus să nu credeţi în aparenţe? Îşi lipeşte faţa de a mea şi stă câteva secunde aşa, respirându-mi în nas. Deschid un ochi.
– Mama! (Amuzată)
– Mmmm.
– Hai, mama! Hai să ne trezim!
– Eu vreau să mai dorm. Hai lângă mine!
– Eu nu mai vreau. Ridică-te şi hai să ne jucăm!
– Bine, dar mai stăm 5 minute.
– Biiine!
Se ghemuieşte în braţele mele şi începe să toarcă.
– Mami, ce mă bucur că eşti tu mama mea. Eu am vrut să fii mama mea. Când nu eram eu aici, eram ca bacteriile(nu le vezi, dar există), mi-am dorit foarte mult ca tu să fii mama mea şi uite, acum aşa este.
În timp ce eu mustăcesc şi o pup tandru pe părul care miroase a miere(din fericire, de la şampon, că încă nu a ajuns la borcan), gândindu-mă ce copil minunat, blând şi bun am, aud:
– Buna dimineaţa! Gata, acum ne trezim. Hai, că avem prea multe de făcut ca să mai stai să dormi.
Ziceam blând şi bun? Mă scuzaţi. Încă nu mi-am băut prima cafea a zilei.
Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.
