Dimineţile de weekend cu cel puţin un copil prin preajmă

Duminică. Sau sâmbătă. Tot aia, ăştia mici, cu energie suficientă să-l facă de râs şi pe Usain Bolt(cred că fac o obsesie legată de omul ăsta, că l-am mai dat exemplu şi aici), nu fac diferenţa şi nici nu le pasă.

Ora 7.30. Da, nici eu nu vreau să ştiu cum arată ora aia în week-end dar nu mai e ca şi cum aş avea de ales.

În timp ce eu îmi strâng mai tare perna în braţe, aud aproape şoptit şi mieunat:

– Mamiii!

Nu, nu vreau. Nu aud nimic. Nu vreau să aud.

– Mamaaaa! (un pic mai vocal)

Te rog, te rog, fă o minune şi culcă-te la loc. Te rog, te rog din sufletul meu adormit.

– Mama, m-am trezit. Vino!

– Nuuuu!(cu o voce sfârşită)

– N-auzi că m-am trezit?

– Vino tu la mine, să mai dormim puţin.

– Ce?(ăsta a fost deja urlat)

– Vreau să mai dorm.

O aud cum bombăne, cum alunecă uşor din pat şi apoi îi aud paşii pe parchet. Se apropie tiptil, de parcă n-ar vrea să mă deranjeze. De câte ori v-am spus să nu credeţi în aparenţe? Îşi lipeşte faţa de a mea şi stă câteva secunde aşa, respirându-mi în nas. Deschid un ochi.

– Mama! (Amuzată)

– Mmmm.

– Hai, mama! Hai să ne trezim!

– Eu vreau să mai dorm. Hai lângă mine!

– Eu nu mai vreau. Ridică-te şi hai să ne jucăm!

– Bine, dar mai stăm 5 minute.

– Biiine!

Se ghemuieşte în braţele mele şi începe să toarcă.

– Mami, ce mă bucur că eşti tu mama mea. Eu am vrut să fii mama mea. Când nu eram eu aici, eram ca bacteriile(nu le vezi, dar există), mi-am dorit foarte mult ca tu să fii mama mea şi uite, acum aşa este.

În timp ce eu mustăcesc şi o pup tandru pe părul care miroase a miere(din fericire, de la şampon, că încă nu a ajuns la borcan), gândindu-mă ce copil minunat, blând şi bun am, aud:

– Buna dimineaţa! Gata, acum ne trezim. Hai, că avem prea multe de făcut ca să mai stai să dormi.

Ziceam blând şi bun? Mă scuzaţi. Încă nu mi-am băut prima cafea a zilei.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.