Am pierdut bani. Mulţi bani. Bani cu care aş fi putut renova o casă întreagă sau să îmi fac concedii exotice, prin zone îndepărtate. Începând cu analizele făcute şi refăcute cam o dată la lună, cu tratamentele deloc ieftine, continuând cu naşterea propriu-zisă, cumpărăturile pentru ea(multe necesare – am povestit despre ele aici, multe inutile), cu controale la tot felul de doctori, ecografii, intervenţii medicale, creşa, grădiniţa, totul e o cheltuială continuă. Vrei, nu vrei, ai, n-ai, tu plăteşti. Pe de altă parte, şi înainte cheltuiai mult şi de multe ori degeaba. E adevărat, acum în loc să îţi iei pantofii aceia roşii, din piele întoarsă, cu toc de 10 cm s-ar putea să alegi cursurile de schi pentru piticanie, dar astea sunt detalii. Şi alegeri.

Am pierdut somn. Ore, zile, săptămâni, luni de somn. Nu credeam că este posibil să trăieşti atâta vreme fără să dormi. Nu îmi aduc aminte cum este să dormi 8 ore fără să te trezeşti măcar o dată. Poate că nici nu voi mai afla vreodată. Dar dacă stau bine să mă gândesc nici înainte nu dormeam prea mult. Fie că munceam, fie că îmi petreceam timpul cu prietenii sau pur şi simplu leneveam prin casă, perioada mea de odihnă era relativ limitată. Diferenţa este că atunci când simţeam că nu mai pot, mă culcam şi recuperam cât de cât. Acum am aflat că şi atunci când crezi că nu mai poţi, oricum poţi.

Am pierdut timpul petrecut alături de prieteni. Înainte era mult, foarte mult. Practic mai toate zilele libere şi serile erau în compania lor. Că ne adunam pe la vreunul pe acasă, că ieşeam la cafele sau în cluburi, să ne zbânţuim cât e noaptea de lungă, eram mai mereu împreună. Acum nici măcar toate zilele de naştere nu le mai bifez cu prezenţa. Sau dacă ajung, oricum sunt însoţită şi de aia mică, cu gura mare, deci nu apuc oricum să scot prea multe vorbe(în afară de: „Să nu spargi aia!”, „Nu ţipa!”, „Mai lasă-l în pace pe Cutare, că nu e jucăria ta.”)

Am pierdut liniştea. Aia pe care o aveai când mergeai la plajă cu un prosop şi o carte în braţe. Te aşezai la soare sau umbră(după plac) şi uitai să te mai ridici. Aia pe care o aveai când te cuibăreai în mijlocul patului, sub pilotă, cu o cană de vin fiert şi timp de poveşti. Aia pe care o simţeai când ieşeai la o plimbare nocturnă, singură sau însoţită de omul care ştia când e cazul să vorbească sau să tăceţi împreună.

Am pierdut detaşarea. Acea indiferenţă faţă de ce va fi să vină. Înainte de copil puteam să urc pe motor fără să mă gândesc că poate nu voi mai coborî întreagă. Sau puteam să fac bungee jumping fără să mă gândesc la eventuale consecinţe. Puteam să îi reproşez cuiva că a aruncat gunoaie pe jos fără să îmi fie teamă că e un descreierat care poate mă calcă în picioare. Acum, înainte de orice, mă gândesc că trebuie să ajung acasă întreagă, să îmi pot creşte copilul.

Am pierdut foarte multe lucruri. Mult mai multe decât am cuprins aici. Ce am câştigat? Capacitatea de a mă îndrăgosti şi reîndrăgosti în fiecare zi. Mă surprind uitându-mă la ea şi minunându-mă de cât de mult poţi iubi un om, indiferent de cât de tare ţi-a zburlit creierii cu 5 minute înainte. Încă mă mai trezesc noaptea să mă duc să o învelesc şi rămân minute bune lângă patul ei, ca să o privesc, să o mângâi şi să o sărut.

Am câştigat puterea de a mă bucura din lucruri mici şi foarte mici. Ştiu exact momentul în care a reuşit să prindă pentru prima dată un obiect cu mâinile ei. Ştiu când s-a rostogolit prima oară. Sau când s-a ridicat prima dată în picioare. Când a zis primul „mama” sau când mi-a luat linguriţa din mână ca să mănânce ea singură. Le ştiu pe toate şi fiecare din aceste lucruri m-a făcut să mă simt de parcă aş fi cucerit Everestul.

Am învăţat să râd sincer şi în hohote în fiecare zi. Cu ea, de ea sau de mine. Am câştigat o mulţime de motive de bucurie şi profit de ele la capacitate maximă.

Aceasta nu este o pledoarie pentru făcut copii. Aşa cum v-am spus mai sus, nu are nimeni obligaţia de a procrea. Rămăsesem însă datoare cu nişte explicaţii după articolul în care am vorbit despre părţile mai puţin frumoase. Ca în orice pe lumea asta, şi în privinţa maternităţii există lucruri bune şi mai puţin bune. Pentru mine, acum, ştiu că cel mai frumos colier din lume este făcut din braţele fetei mele iar cele mai preţioase diamante sunt ochii ei, atunci când sclipesc de bucurie. Sigur, primesc oricând şi un smarald. 

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Ce-am pierdut şi ce-am câştigat de când am copil appeared first on Bianca Moruș.

D.C.: „Trombofilia am descoperit-o după ce m-am dus să nasc, să devin mamă şi la 37 săptămâni am născut un copil mort după care era cât pe ce să mor şi eu(povestea e lungă și tristă). Analizele pentru asta au costat 35 milioane lei vechi în 2010, în timpul celei de-a doua sarcini. Acum am doi copii după sarcini cu trombofilie şi injecții cu anticoagulante. Cel mic are 3 luni, mă simt o mamă eroina cu 3 cezariene, 2 copii și un înger sus în cer.”

F.S.: „Eu luam o aspirină pe zi şi după ce am rămas însărcinată, Clexane în fiecare zi. Este una dintre bolile secolului XX, pentru că o femeie din 3 suferă de această boală. Aici, în Italia e obligatoriu să faci această analiză a sângelui.”

D.I.: „Pe scurt, am trecut prin aceste momente grele, tragice si am pierdut o sarcina in 2009. Ma apropiam de cea de-a 9-a luna de sarcina. Tragedia s-a produs aproape de termen.Toate ecografiile din timpul sarcinii, toate testele le am si acum pastrate si aratau ca este o sarcina cu o evolutie normala. Am reusit sa depasesc momentul cu bine si pot sa va spun ca cu ajutorul lui Dumnezeu si al medicilor, la aproape 5 ani dupa aceasta mare pierdere am o fetita de 3 ani perfect sanatoasa. Dar am urmat strict sfaturile medicilor, mi-am facut zilnic injectii si am reusit. Da, analizele sunt scumpe, tratamentul greu de gasit si nu ai voie sa-l intrerupi, trebuie sa te aprovizionezi cu injectii din timp si sa umbli pe la toate farmaciile cu rugaminti…. Si da…. mi-a fost foarte frica sa nu pierd sarcina din nou. Am incercat si am reusit. Ma bucur ca am avut curajul sa o fac (am nascut cu 2 luni inainte de a implini 39 de ani). Curajul a fost sustinut si de primul meu copil, David, care isi dorea foarte mult o surioara sau un fratior. Nu o data, ci de multe ori si eu si sotul meu, l-am auzit la rugaciunea de seara, cum se ruga sa aiba un fratior sau o surioara. Si David (atunci avea 4 ani ) a suferit foarte mult cand mama s-a intors de la spital fara fratiorul lui Matei (pentru ca i-am povestit ca atuci cand voi merge la spital ii voi aduce un fratior si i-am ales numele impreuna).”

Este evident că analizele pentru trombofilie ar trebui să intre pe lista celor uzuale în sarcină. Şi dacă tot ne încurcăm în cifre, căci aceasta este problema pentru care cei care pot nu fac nimic, faptul că testele genetice sunt extrem de scumpe, poate ar trebui să ne gândim mai degrabă la numărul victimelor. Al mamelor care şi-au pierdut copiii înainte de a-i ţine în braţe, al taţilor care nu au apucat să îşi vadă sau să îşi simtă bebelusii, al copiilor care nu au apucat să vadă lumina zilei. Nu cred şi nu o să cred niciodată în ideea că dacă nu s-a născut nu poate fi pus la socoteală sau nu contează. Un copil tot un copil este, fie că are 5 grame sau 3 kilograme. Pentru o femeie care şi-a dorit să devină mamă nu contează că pierde sarcina în primul sau în ultimul trimestru. Durerea nu ţine cont de aşa ceva. Este la fel de cumplită. Şi chiar dacă ei nu vor, eu vreau. Eu vreau să nu mai moară copiii pentru că ei refuză să plătească. Eu vreau ca femeile să fie informate iar analizele pentru trombofilie să devină o rutină, o obligaţie. Dacă şi voi vă doriti asta, vă rog să semnaţi petiţia în acest sens. Poate reuşim să le deschidem ochii.

Un pas a fost făcut. La Spitalul Universitar de Urgenţă din Bucureşti, de anul trecut orice femeie însărcinată poate face gratuit testele pentru depistarea trombofiliei. Este un proiect minunat, dar insuficient. Ca să ajungi acolo, trebuie să ştii că există această boală. Trebuie să fii informată iar medicii sunt primii care trebuie să ne tragă de mânecă în acest sens. Iar pentru ca ei să o facă trebuie să se implice şi autorităţile. Aşa că vă rog: semnaţi petiţia.

The post Să nu mai lăsăm trombofilia să ne ucidă copiii! appeared first on Bianca Moruș.

Am rămas însărcinată după câţiva ani de tratamente. Copilul era misiune la limita imposibilului, aşa că atunci când au apărut cele două liniuţe nu ştiam dacă să mă bucur sau să intru în panică. Le-am făcut pe amândouă. Cum medicul ginecolog la care obişnuiam să merg tocmai atunci plecase în concediu, a doua zi dimineaţă eram în cabinetul unui doctor despre care primisem recomandări foarte bune. M-am dus să mă asigur că nu pierd sarcina până se întoarce celălalt dar am rămas la acesta. După primul consult am ştiut că dacă e să duc totul cu bine până la capăt, cu el pot face asta. Mă rog, cu ea, că e o doamnă. Mi-a făcut analizele de rigoare, mi-a citit dosarul din scoarţă în scoarţă, mi-a pus o mie de întrebări a căror logică eu nu o vedeam. Apoi mi-a recomandat să fac nişte teste genetice şi oricum trebuia să iau tratament înainte să iasă rezultatele, ca să nu riscăm nimic. Nu înţelegeam nimic. Ce teste genetice? De ce tratament fără rezultatele analizelor? Atunci am auzit prima dată în viaţă de trombofilie şi aflam că e foarte posibil să o am. Aşa, şi? Şi colesterolul îl aveam cât casa când eram subponderală şi tot nu m-am agitat atât de tare. Mi-a explicat pe scurt despre boală şi faptul că risc să îmi pierd copilul şi să mor şi eu, aşa că până vin analizele e mai sigur să iau pastile, ca să nu avem ce regreta. M-am conformat. Simplul gând că aş putea să pierd sarcina era suficient ca să nu comentez pentru nişte amărâte de pastile. Mai ales că nu îmi ieşeau din cap vorbele ei: „O luăm încet-încet. Nu îţi promit nimic. Vedem de la un control la altul.”

V-aţi prins deja că analizele i-au dat dreptate. Am trombofilie. Iar boala despre care eu nu ştiam nimic apare la 1 din 5 oameni. Da, atât de des este întâlnită. Ce este ea? Este o afecţiune în care sângele are tendinţa de a se coagula în vase. Mai precis, se formează cheaguri de sânge care îl împiedică să curgă. Sau se deplasează ele spre plămâni, inimă sau creier şi blochează alimentarea lor cu sânge. Da, este o boală care poate deveni mortală dar riscul cel mai mare este pentru femeile însărcinate. Poate duce la avort spontan, la preeclampsie severă, la dezlipiri de placentă sau la naşterea unui copil mort. Trombofilia este asociată cu 40-50% din cazurile de avort spontan. Jumătate din cazurile de avorturi sunt provocate de această boală pe care autorităţile nu dau doi bani, la propriu.

Şi cu toate astea, în România cei mai mulţi medici ginecologi nici nu se gândesc să recomande analizele specifice dacă nu ai la activ cel puţin două avorturi spontane sau sarcini cu probleme. Nimeni nu se gândeşte la suferinţa pe care o implică aşa ceva. Nimeni nu se gândeşte că poate a doua sarcină nu va mai veni vreodată. Toţi se gândesc la bani, pentru că testele de depistare a trombofiliei şi factorilor ei nu sunt deloc ieftine. Iar statul român nu vrea să deconteze aşa ceva. O consideră un fel de răsfăţ.

Nu stau autorităţile să şteargă lacrimile unor părinţi care au plecat la maternitate ca să îşi cunoască mult-iubitul copil şi au aflat că bebeluşul lor este mort. Nu stau ele să mângâie o mamă care pierde sarcină după sarcină şi nu ştie de ce. Nu stau, pentru că nu le pasă.

Aşa că vă rog eu, pe cele care vreţi să faceţi copii, cereţi-le voi medicilor analizele pentru depistarea trombofiliei. Da, sunt scumpe. Da, aţi putea să faceţi altceva cu banii aceia. Dar să aduci pe lume un copil sănătos nu are preţ. Mai ales că dacă suferi de această boală, tratamentul specific(după pastile, în funcţie de gravitatea bolii, se fac injecţii, zilnic) îţi asigură clipa în care vei vedea cei doi ochi pe care nu îi vei mai uita vreodată. Vă mai mărturisesc ceva. Cel mai greu de ţinut tratamentul este după ce naşti. Mai trebuie urmat încă şase săptămâni de la acel moment. Iar atunci motivaţia ca să îţi faci acele injecţii în general dispare. Eu am rezistat doar cinci săptămâni. Apoi am aflat de o femeie care nu le-a mai făcut iar tragedia s-a produs. A murit din cauza unui cheag de sânge. M-am îngrozit, m-am gândit la sufleţelul acela care nu va cunoaşte dragostea mamei lui şi am mulţumit că eu am avut noroc.

Dar norocul ni-l putem face şi noi în acest caz, cerând analize şi urmând tratamentul, dacă e cazul, cu sfinţenie.

The post Boala care ucide copilul în pântec appeared first on Bianca Moruș.

„Scrisoare deschisă către primatele superioare:

Da, recunosc, am greşit.
Sunt vinovată de non-ucidere din culpă. Alt termen mai aproape de ce vreau să exprim nu am găsit. Ah, şi de tăinuire, complicitate, presupun.
Greu de crezut, dar, în urma dezvăluirilor de ieri, sunt persoane care mă acuză că nu mi-am ucis pruncii, în pântec. Eu încă încerc să-mi înfăşor mintea în jurul acestei atitudini şi să înţeleg cum de au putut scoate asemenea inepţii şi, mai ales, de unde le-au scos. Că din inimă sigur nu. Am eu o bănuială de unde, dar nu e momentul s-o exprim… Oricum, e adânc.
Ok, nu suntem toţi sentimentali, sensibili şi empatici, dar, pentru numele Lui, cum reuşeşte cineva să fie atât de cinic încât să vadă avortul terapeutic/medicinal ca pe o soluţie pentru un copil „imperfect”?! (Pot pune link-uri cu oameni dizabilitaţi, care până şi seminţele le scuipă mai cu talent decât unul non-dizabilitat).
De unde putem şti ce destin măreţ poate avea o persoană cu dizabilitate şi câte suflete poate inspira prin exemplul personal?
Cum poţi judeca totul numai după nişte standarde implementate în conştiinţa noastră ca nişte microcipuri?
Şi, repet, cum poţi şti că pruncul tău, născut tipic şi sănătos, nu va avea o dizabilitate dobândită pe parcurs? Autism, accident, diabet, epilepsie… Ce ai face cu „defectul”?
Atunci l-ai ucide? Şi dacă te arăţi revoltat de această idee, spune-mi, te rog, diferenţa între a ucide un bebelus de 24s şi unul de 52s (sau pune tu o cifră).
E cam trist dacă dragostea ta faţă de o fiinţă e condiţionată de „perfecţiune”.
Nu, n-am să fiu ipocrită să spun că eu îmi doream copii cu SD, în defavoarea unora tipici (sau normali, cum le spui tu). Dar ştii de ce? Tocmai pentru că trăim acest separatism între tipici si speciali. Dacă ar fi după multe primate, cei speciali ar trebui sa stea cuminţi şi adunaţi în centrele lor, să nu mai lezeze sufletele sensibile ale celor care se uită la ei pe sub sprâncene, ca la nişte curiozităţi.
Ieri am făcut un mare efort să-mi târăsc picioarele până în platoul acela, să vorbesc pentru atât de mulţi copii speciali şi, pe bune, acesta nu era un subiect de dezbatere.
Nu poţi să dezbaţi aşa ceva. Adică…ce răutate să te lase inima să spui despre aceşti copii??? Că ce? Că existenţa lor te incomodează? Oops, perfectiunea fiinţei tale e ameninţată de defectele unor indivizi pe care nu-i înţelegi? Să nu-mi spui că te interesează viaţa lor, felul în care sunt îngrijiţi sau ceea ce simt (căci da, ei simt, nu acolo sunt dizabilitaţi ei, ci tu).
Ce mi s-a reproşat? Că n-am făcut teste gen(etice). Nişte minţi luminate (cu led) au găsit soluţia care putea să prevină această „nenorocire”, acest „blestem” (culese tot din popor, dar nu din orale, ci din virtuale).
Noroc că sunt oameni care au scris, ca răspuns dat acestor luminaţi, că au făcut teste peste teste (cu rezultate bune) şi după naştere, surpriză! Copilul avea SD sau altele.
Ca să nu spun că ştiu eu un caz al unei femei gravide, care şi-a facut triplul test (cu şurub, ca să mai glumim) şi rezultatele arătau că bebe are SD.
Mama a fost sfătuită, nu-i asa, să avorteze, că doar nu-i mare lucru să ucizi ceva ce nu e la vedere. E doar o noţiune abstractă, nu o viaţă…
Cu toate sfaturile „de bine”, femeia a decis să-şi păstreze copilul, din banalul şi insignifiantul motiv că e al ei şi, na, îl cam iubeşte (săraca, de la sarcină îi erau ameţiţi neuronii, nu?).
Ei bine, copilul s-a născut sănătos, voios şi mai tipic decât diCaprio (adică fără bau-bau de SD).
Stau şi mă întreb…dacă femeia respectivă avorta şi medicii se prindeau că testul a fost cam eronat, oare se simţea cineva vinovat?
E retorică, ştiu mentalitatea măcelarului.
Altă chestiune care mă bulversează total: cum pitici de grădină e posibil ca atâţia oameni frumoşi, calzi, inteligenţi, talentaţi (care au copiii speciali) să simtă nevoia de izolare, nevoia de a se ascunde, de a fugi, doar pentru că tu, ăla de te uiţi strâmb la orice e diferit şi mai puţin perfect ca tine, nu eşti capabil de a le accepta copiii, fraţii etc?
Fac parte dintre ei. Poate n-oi fi nici frumoasă, nici deşteaptă, nici caldă (e drept că am mainile şi labele reci mai mereu. Labele, da, că nu tot piciorul e rece), însă tendinţa de izolare o simt. Asta pentru că tu, primată superioară, mă priveşti cu dispreţ, superioritate, reproş, dezgust şi intoleranţă. Nu avem loc în lumea ta plină de abilităţi?
În încheiere, deşi e foarte posibil să mai tot editez postarea pe măsură ce-mi amintesc unele lucruri de lămurit, vreau să-mi arăt dezamăgirea faţă de unii jurnalişti, care, din nou, nu sunt capabili să redea o declaraţie fără s-o altereze prin omisiune, alipire de idei, neatenţie (mna, dacă nu mai poate fuma la biroul propriu şi personal…) etc etc.
Aşa că dacă apare pe undeva scris că eu am afirmat cum că sarcina mea era defectă, să închideţi link-ul/site-ul/aplicaţia/tv/radio etc.
Am citit pe undeva inepţia asta, scrisă de cineva care probabil că a ascultat interviul meu cu ceafa, că urechile sigur erau pline de ceară (dopuri, că e normal să avem ceară în urechi şi chiar e contraindicat s-o curăţăm cu beţişoare care imping ceara pe conductul auditiv şi poate provoca leziuni pe timpan). Scuze, m-a luat valul.
În altă încheiere, nu, nu sunt mai păcătoasă decât tine. Şi nici karma mea nu e o bitch. Nici ratată/incapabilă nu-s.
Copiii mei nu sunt nişte legume. Nici nu „suferă” de sindrom down. Nici bolnavi nu sunt (ba aş îndrazni să spun că imunitatea lor e mai bună decât a multor tipici).
Dar dacă nu poţi mai mult decât să faci afirmaţii stereotipice, din spatele unui gadget, atunci felicitări, eşti o primată superioară!
Şi-ţi doresc să nu ai niciodată un copil special. Nu, nu pentru că ar fi o nenorocire, ci pentru ca nu ai putea face faţă, iar acel suflet ar merita, oricum, infinit mai mult. De exemplu, un Om.”

sursa foto: facebook Cristina Balan

The post Scrisoarea deschisă a unei mame „către primatele superioare” appeared first on Bianca Moruș.

The post Copii morţi. Copii bolnavi. Ei ne mint sau sunt incompetenţi? appeared first on Bianca Moruș.