Și te tot amăgești până te trezești că bebelușul tău e ditamai copilul, care nu doar că a depășit de multă vreme jumătate din înălțimea ta, dar are pretenții și voință duble decât simți că ai avut tu vreodată. Și nu, tot nu îi place să doarmă. Evident, nici să meargă la culcare. Și nici să îți facă ție viața mai ușoară. Ce dacă nu ai mai dormit ca omul de aproape 4 ani, numărând și ultimele luni de sarcină? Nu e nicio problemă și sigur nu e grija lui asta.

Prin urmare, pe la 9 seara încep negocierile.

–          Iubire, hai să facem baie!

–          Nu acum, mai am treabă.(Poate nu știați, dar copiii de 3 ani sunt extrem, dar extrem de ocupați.)

–          Di, hai să te speli!

–          Mai stau puțin.

–          Mami, hai odată la baie!

–          Imediat.

–          Imediat îmi spui de 20 de minute. Nu asta înseamnă imediat.

După vreo jumătate de oră și promisiuni de baie cu spumă, copilul cedează. Sigur că îi mai ia vreo 5 minute să își adune alte jucării pe care să le ia cu el în baie, pe lângă cele 9.675 de jucării deja existente pe cadă, în cadă, pe lângă cadă. Odată intrat în apă, tu iar nu mai exiști. E doar el cu jucăriile și apa cu spumă. Se bălăcește, stropește, chiuie. Iar tu vorbești la pereți, pentru că el oricum nu te aude și dacă te aude, te ignoră. Mai dai din când în când drumul la robinet, să se mai încălzească apa. Aproape de 10 seara, după rugăminți, amenințări, șantaj acceptă să stea aproximativ nemișcat preț de vreo 3 minute, cât să ți se pară că ai apucat să îl speli. În timp ce îl alergi prin toată casa, în speranța că vei reuși să pui pijamaua pe el, îți spune că mai vrea la desene, să îi citești o poveste sau mai bine două și să vă iubiți puțin înainte de culcare.

Îl pui să aleagă: un desen sau o poveste. Oricum, după ce se termină oricare din cele două, va vrea și cealaltă variantă. Îl duci până la urmă în pat și stingi lumina. Vrea apă, vrea la toaletă, vrea apă din nou. Nu e bună sticla asta, vrea din pahar. Dar nu din paharul roșu, ci din cana cu Elsa. Apoi trebuie să îi cânți. Vreo șapte cântece, că îi plac toate. Cântă și el cu tine, doar am stabilit deja că îi plac. Apoi se apucă să îți povestească ce a făcut la grădiniță. Ce i-a plăcut, cine l-a supărat. Și tu asculți, că doar așa apuci și tu să afli ce se mai întâmplă pe acolo. Îl rogi disperată și pe jumătate adormită să se culce totuși. E 11 noaptea.

–          Stai să văd dacă e noapte afară!

Se asigură că e noapte și se pune înapoi în pat.

–          Mângâie-mă! Nu acolo, aici! Nu așa, altfel.

Undeva între 11 și 11.30 se întâmplă minunea. Copilul adoarme. Iar ție îți vine să chiui de fericire, dar o faci doar în gând, că doar n-ai înnebunit să îl trezești. Și apoi pici pe gânduri, pentru că nu știi ce ar fi mai bine să faci acum: să te târăști la tine în pat și să speri că poți dormi până a doua zi dimineață liniștită sau să te apuci să faci prin casă tot ce nu ai reușit cât timp a fost el treaz. Eventual mai dai o tură prin camera lui și te uiți cum doarme ca un îngeraș. Și uiți totul instantaneu, când îl vezi cât de drăgălaș e. O să îți reamintești totul însă a doua zi, pe la 9 seara.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Cum culci un copil de 3 ani în 776 de paşi appeared first on Bianca Moruș.

• Hai, Di, la culcare.
• Nuuuuuu.

Și asta durează vreo jumătate de oră. Mergem până la urmă în camera ei și citim povești. Una, două, trei. Aceeași poveste de cinci ori. Aceeași pagină de șapte ori.

• Gata, Di! Ajunge cu poveștile pe seara asta.
• Bine, cântăm.

Și mai cântăm preț de vreo zece minute.

• Hai, noapte bună!
• Vreau lapte.
• Ia lapte!
• Vreau și apă.
• Poftim și apă!
• Fac pipi.
• Hai la baie!
• Mami, te iubesc!
• Și eu te iubesc.
• Mai vreau o poveste.
• Am stins lumina. Acum îți mai spun doar povestea ta și apoi, la culcare.

Îi spun povestea ei, îmi mai pune șapte mii de întrebări, îmi mai povestește alte cinci mii de lucruri, se cațără pe mine și la un moment dat minunea se întâmplă și adoarme. În varianta fericită, după vreo zece minute mă sustrag liniștită și îmi văd de altele, prin casă. În varianta mai des întâlnită, cum mișc începe să mârâie amenințător iar dacă mă ridic, mă ceartă direct. Și mai trece o jumătate de oră. Ies din cameră, mai fac ceva sau pur și simplu zac, respir un pic și mă duc să o mut în pătuț.

La un moment dat mă duc și eu la culcare. Apuc să încep să visez și aud:

• Mama, vreau apă!

Mă ridic, îi dau apă, mă culc la loc. După o jumătate de oră:

• Mama, mi-e frig!

Mă duc, o învelesc, mă duc înapoi în pat. Mai boscorodesc un pic și adorm iar.

• Mama, vin să dorm cu tine.

De obicei, în acest stadiu, oricum nu mai am putere să opun rezistență. Dar nici cu ea nu pot să dorm. Prin urmare, după ce mă autotorturez vreo oră-două, îmi iau perna și mă exilez pe canapea, în sufragerie. Uneori am noroc. Azi-noapte n-am avut. A venit și acolo, așa că eu am ajuns pe covor. Ce bine că am covor!

The post Epopeea mersului la culcare(sau cum nu scapi de copil oriunde ai fugi) appeared first on Bianca Moruș.