De exemplu, dacă tu consideri că e bine să începi diversificarea conform recomandărilor OMS, adică după 6 luni, întotdeauna se vor găsi unii şi alţii care să îţi spună că eşti o tâmpită, că poţi să îi dai mâncare solidă şi de la 3-4 luni şi că oricum e bine să îi dai din mâncarea ta, că altfel va deveni un mofturos fără pereche. Sigur, eşti la fel de nepricepută şi dacă începi aceeaşi diversificare cu legume în locul celebrului măr amestecat cu biscuiţi.

Ce să mai spunem despre alăptare! Nu contează ce ai făcut, ce ai îndurat, cât te-ai chinuit. Dacă i-ai dat copilului lapte praf eşti o nenorocită care se gândeşte doar la ea şi care i-a distrus sănătatea şi viitorul. Bineînţeles, nici dacă alăptezi după vârsta de 2 ani nu eşti normală şi greşeşti teribil. Acum, fie vorba între noi, nu pricep şi pace de ce trebuie să dea vreodată o femeie explicaţii despre cum a născut sau dacă a alăptat sau nu. N-ai opri un om pe stradă să îl întrebi dacă a avut orgasm ultima oară când a făcut sex. Dar unii(mulţi) n-au nicio problemă să întrebe femei străine sau prea puţin cunoscute lucruri la fel de intime.

Apoi… alinţi prea mult copilul, îl ţii prea mult în braţe, te-ai transformat în sclava lui. Nu e normal să nu fie casa lună şi să nu ai mâncare caldă pe aragaz pentru că stai toată ziua după fundul plodului. Eşti praf însă şi dacă te întorci prea repede la muncă şi nu stai să îl creşti. Nu e în regulă că nu merge la 10 luni, nici dacă nu vorbeşte la un an. Dacă încă nu te-ai convins că oricine este o „mamă” mai bună decât eşti tu, îţi spun alţii că eşti o tută pentru că nu l-ai pus în lesă şi îi permiţi să descopere lumea. Dacă îi accepţi şi încerci să îi înţelegi tantrum-urile înseamnă că deja ai eşuat ca mamă iar copilul este un răsfăţat cu un pas deja pe calea pierzaniei. Dacă îi dai dreptul să refuze o mâncare sau să aleagă cu ce să se îmbrace eşti o inconştientă, pentru că aşa va ajunge şi să aleagă drogurile. Sau alcoolul. Sau pe amândouă, că oricum mai faci multe alte greşeli în educaţia lui. Dacă îl laşi să decidă de cine vrea să se apropie şi de cine nu iar greşeşti, că doar ştim cu toţii că trebuie să îl obligi să îi placă ceva, nu să îl laşi să aleagă. Dacă nu-l obligi să aibă zece pe linie la toate materiile, fie că îi plac, fie că nu, iar eşti un părinte denaturat, care îşi bate joc de viitorul copilului. La fel şi dacă nu îi desfiinţezi toate alegerile, fie că e vorba de muzica ce îi place, de prietenii pe care şi-i alege sau de meseria pe care vrea să o urmeze.

Nu cred în libertatea absolută acordată unui copil. Dar nici nu cred în dresatul lui. Ba sunt convinsă că acesta din urmă, în cele mai multe cazuri, poate face mai mult rău decât bine. Şi nici nu cred că eu ştiu mai bine cum trebuie să îşi crească alţii copiii. Da, tind să analizez. De multe ori poate nu sunt de acord cu ceea ce fac alţii. Dar nu sunt eu în pielea altuia, ca să ştiu de ce face într-un fel sau în altul. Sigur că sunt lucruri pe care le consider capitale: nu accept bătaia, nu înţeleg alimentaţia proastă în cazul copiilor foarte mici şi nici încercarea de a-i obliga să fie exclusiv cum îşi doresc părinţii. Dar nu îmi permit să îmi dau cu părerea dacă nu mi se cere şi nici să impun eu reguli altcuiva decât copilului meu.

Poate ar fi cazul să încercăm să ne preocupăm mai mult de ce este în casa şi în viaţa noastră decât în a altuia. Să vedem unde greşim noi şi să încercăm să reparăm, dacă dorim. Regulile nu sunt aceleaşi pentru toată lumea, aşa cum nu suntem toţi la fel. Aşa că înainte să îi dai cuiva un sfat, gândeşte-te că poate omul acela are alte idei despre viaţă decât ai tu. Şi oricât de greu este de acceptat, nimeni nu deţine adevărul absolut. Ce ţie îţi face bine, celuilalt poate nu i se potriveşte şi nici nu-şi doreşte. Ştiu şi eu că broccoli e sănătos, dar asta nu mă convinge să îl mănânc dacă mie nu îmi place gustul.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Sindromul datului cu părerea(sau cum alţii ştiu mereu cum trebuie să-ţi creşti tu copilul) appeared first on Bianca Moruș.

Pe vremea când eram noi copii, părinţii, mamele în speţă, erau disperaţi să ne dezveţe cât mai repede ca să scape de fiertul scutecelor de finet. Când le căutai pe ale noastre, aveau o oală mare pe aragaz, în care bolborosea apa. Acum, nu ai cum să spui că nu le înţelegi. Dar lucrurile au mai evoluat şi teoretic, şi noi. Prin urmare, cred că nu ar fi rău să urmăm cursul firesc. Adică să ne urmărim copiii şi să plusăm atunci când au corpul şi creierul pregătit. Sau nu?

O cititoare ne-a atras atenţia asupra unui nou curent: „din prima zi fără scutece”. Cum care prima zi? Prima zi de viaţă. Noul val de mame hotărâte susţine că bebeluşii sunt atât de inteligenţi şi de conştienţi de corpul lor, încât sunt pregătiţi încă de la naştere să meargă la toaletă. Iar pe la patru-şase luni deja nu mai fac pe ei. Desigur, este meritul copiilor deştepţi şi al mamelor foarte răbdătoare, deschise, iscusite. Mă rog, dacă aveţi chef şi răbdare, aflaţi mai multe de aici.

Eu nu mă încadrez în categoria de mai sus şi am făcut cum m-a dus pe mine capul. Adică, i-am cumpărat obiectul undeva prin jurul vârstei de 8 luni, ca să se obişnuiască cu prezenţa lui prin casă. Unul simplu, fără muzică, jucării sau mai ştiu eu ce atracţii mirifice. O mai întrebam, o mai aşezam, îi explicam la ce foloseşte. Multă vreme a părut o luptă fără sorţi de izbândă. Oliţa era ba pe post de pălărie, ba pe post de depozit pentru jucării. Orice, mai puţin pentru ce voiam eu. Uneori o folosea câteva zile, apoi iar nu se mai apropia de ea. Pe la doi ani a devenit din ce în ce mai încântată de oliţă şi din ce în ce mai enervată de scutec. Am profitat de ocazie şi am început să îi explic că dacă nu mai vrea scutecul pe ea, trebuie să anunţe când are nevoie să meargă la baie. Şi aşa a şi făcut. A fost însă şi mai mulţumită când i-am adus reductorul în casă. Nu a fost o chestie rapidă, cum aud pe la alţii. Vai, în 2 zile a scăpat de tot! Nu, au mai fost probleme, a mai uitat să spună, dar s-a rezolvat. Fără mari bătăi de cap, fără stres, fără nervi. Nici de o parte, nici de alta. Nu ştie că ar trebui să îi fie ruşine sau frică dacă se întâmplă vreun accident. Ştie că poate să vină la mine cu zâmbetul pe buze şi să îmi spună că are nevoie să o spăl. Iar eu mă conformez, fără certuri sau isterii.

The post Despre renunţarea la scutece şi isteria care o înconjoară appeared first on Bianca Moruș.