Pentru că am văzut imaginile neblurate şi pentru că am nevoie să mă descarc un pic, căci iar mi s-a urcat sângele la cap, am să vă povestesc punctual ce am remarcat eu acolo.

1. Toţi copiii sunt înţepeniţi pe scaune şi cum mişcă, cum directoarea se repede la ei.

2. În timp ce urlă la copila cu păr blond, ceilalţi par că nici nu mai respiră.

3. Când individa scoate brutal aceeaşi fetiţă din cameră şi din raza camerelor de supraveghere, copiii rămaşi în clasă îşi acoperă urechile cu mâinile şi încep să aibă reacţiile/mişcările copiilor traumatizaţi. Refuz să mă gândesc ce a păţit micuţa aceea, care s-a întors în sală umflată de plâns.

4. În timp ce Ioana Neagu urlă la copii, celelalte două femei, aşa-numite educatoare, nici nu clipesc, de parcă asta ar vedea zi de zi. Ba mai mult, glumesc cu directoarea iar una dintre ele îi face la un moment dat masaj.

5. Toate cărţile şi jucăriile sunt aşezate pe dulapuri, unde copiii nu au cum să ajungă, semn că sunt doar de decor.

6. În momentul în care tatăl copilei agresate vine să îi ia pe ea şi pe fratele ei din grădiniţă, directoarea începe să vocifereze iar tatăl, căruia i se spune ce „boacăne” a făcut cea mică, îi face semn să tacă puştoaicei, care probabil încercă să spună ce i s-a întâmplat. Imediat vine şi explicaţia video. Într-un act demn de Oscar, Ioana Neagu o ia în braţe pe cea mică şi o pune să o pupe. Imediat, o altă aşa-numită educatoare o ia şi ea în braţe pe fetiţă şi o pupă, de parcă s-ar topi de dragul ei. Iar teatrul era la el acasă în grădiniţa terorii. Cea de-a treia individă, care până atunci nu schiţase niciun gest către copii, acum se pupă cu unul şi îl ia pe altul în braţe.

7. Singurul moment în care copiii au dreptul să se ridice de pe scaune şi să se joace, că doar ăsta e scopul lor principal în viaţă, este atunci când este acel părinte în grădiniţă. Cum pleacă, teroarea se reinstaurează.

20 de minute durează întreaga înregistrare. 20 de minute în care copiii aceia nu mişcă de pe scaune decât în prezenţa unui părinte. 20 de minute în care îşi acoperă urechile cu mâinile şi se vede clar că sunt terorizaţi. Iar judecătorii o eliberează pe directoare, pe motiv că nu reprezintă un pericol public şi că părinţii ar fi trebuit să verifice autorizaţiile grădiniţei. Reacţia magistraţilor mi se pare aproape la fel de revoltătoare ca atitudinea acestei individe. Şi poate ea are o scuză de ordin medical. Poate. Dar judecătorii care au lăsat-o liberă ce scuză au?

The post Imagini noi din grădiniţa groazei appeared first on Bianca Moruș.

Rep.: Oana, cum de ai ajuns să îţi duci copiii tocmai la grădiniţa asta?

O.D.: Ana este prietena mea de 10 ani. Prietenă de familie. Aveam încredere în ea. Mai mult, mama mea a lucrat la ea în grădiniţă aproape un an de zile, acum vreo 7-8 ani, dar pe atunci nu se întâmpla aşa ceva.

Rep.: Şi cum îţi explici schimbarea asta? Când eraţi doar voi dădea impresia că ar fi o persoană violentă?

O.D.: Nu, nici gând. Nu avea accese de violenţă. Dar era mai tot timpul agitată, avea foarte multă energie.

Rep.: Ce vârstă aveau copiii tăi când i-ai dus la grădiniţă? Şi când ai început să observi schimbările?

O.D.: Pe amândoi i-am dus la un an şi o lună. Prima, fata iar ulterior şi băiatul. În primii doi ani nu au fost probleme. Fetei mele îi era bine, era un copil cuminte şi liniştit. Când avea ea 3 ani, a plecat pentru 3 luni cu părinţii mei, în Spania iar când s-au întors, am reluat programul normal. De atunci a început să îşi schimbe comportamentul. O aducea soţul meu acasă, de când intra pe uşă începea să plângă. Nu scotea un cuvânt dar plângea din orice. Dacă eu ridicam puţin tonul ea punea imediat mâinile deasupra capului şi se ferea. După doar 2 săptămâni de când reluase grădiniţa, copilul meu nu mai vorbea corect, se bâlbâia mereu. Nu reuşeam să înţeleg ce se întâmplă. Am mers la Ana(n.r.: aşa o strigă prietenii pe directoarea Ioana Neagu) şi am stat de vorbă cu ea. I-am spus că fata mea nu mai e cum era, am încercat să aflu dacă la grădiniţă este tot aşa. M-a asigurat că în timpul zilei fiica mea nu are nicio problemă. Nu se bâlbâie, nu e timorată, nimic. Şi eu am crezut-o, că doar era prietena mea.

Fata mea a fost întotdeauna un copil cuminte, foarte cuminte.

Rep.: Şi ce ai făcut mai departe?

O.D.: Între timp s-a înrăutăţit situaţia, vorbea din ce în ce mai greu. Şi acum, deşi am plecat din ţară de un an, când vorbeşte în română se bâlbâie. Dacă vorbeşte în spaniolă nu are probleme, dar în română… Am fost cu ea şi la psiholog.

Băiatul meu, în schimb, de micuţ a fost un năzdrăvan. Pe cât era fata de cuminte, pe atât de energic era el. Exact opusul. Iar când a făcut un an şi o lună l-am dus şi pe el la grădiniţă. El nu ştia să plângă. Până la vârsta aceea el nu a ştiut să plângă. După o lună acolo avea acelaşi comportament cu al fetei. Intra pe uşă şi începea să plângă.

Rep.: Şi nici atunci nu ai suspectat că se întâmplă ceva necurat în grădiniţa aia?

O.D.: Nici acum parcă nu îmi vine să cred. Văd imaginile şi parcă tot nu-mi vine să cred ce văd. E total…

Tatăl meu mi-a spus atunci: „Oana, ceva se întâmplă acolo.” Şi eu o ţineam pe-a mea, că o cunosc pe Ana, e prietena mea, am văzut-o de multe ori cum se poartă cu copiii. Îmi era imposibil să cred aşa ceva.

Dar ea s-a schimbat foarte mult în ultimii 3-4 ani. Foarte mult. Avem tot mai multe probleme, tot mai multe frustrări, că nu avea un iubit, că nu avea copiii ei. Îşi dorea foarte mult copii.

Rep.: Şi crezi că asta a dus-o într-un asemenea punct?

O.D.: Cu siguranţă. Ceva s-a întâmplat cu ea. Dar nimic, nimic nu justifică în vreun fel tot ce a făcut. Ana e prietena mea… A fost prietena mea. Dar un comportament de genul ăsta nu poate fi explicat, nu poate fi justificat, orice ar spune cineva.

Rep.: Dar când mergeai la grădiniţă, mai vorbeai cu alţi părinţi? Nu era niciunul care să îşi ridice semne de întrebare?

O.D.: Nu, niciodată. Bine, ea era prietenă cu cei mai mulţi dintre părinţi. Mergea la ei acasă, în excursii. Cu 80% dintre părinţi ea era prietenă, toată lumea avea încredere în ea.

Rep.: Dar ştiaţi că nu au autorizaţii de funcţionare, că nu sunt în legalitate?

O.D.: Ea întotdeauna spunea că are toate actele la zi, că are foarte multe controale. Era tot timpul preocupată de curăţenie, de mâncarea gătită copiilor.

Rep.: Dar la camerele de supraveghere nu aveaţi acces?

O.D.: Nu, niciodată. Nici în grădiniţă nu prea aveam acces. Lăsam copiii la uşă dimineaţa iar seara la fel, ne ţineau la uşă până îi îmbrăcau.

Rep.: Şi nu vi se părea ciudat?

O.D.: Ba da. De multe ori m-am gândit la asta. Dar ea spunea că astea sunt regulile instituţiei şi că trebuie respectate. Că aşa funcţionează lucrurile bine.

Rep.: Revenind la copiii tăi, când îi întrebai ce se întâmplă cu ei, ce spuneau?

O.D.: Fata nu scotea o vorbă. Nu îmi spunea nimic, chiar nimic. Ori de câte ori o întrebam ce face la grădi, îmi spunea: „Mă joc”, „Mă joc”. Iar băiatul era prea mic, nu vorbea prea bine atunci. Dar şi acum, a trecut un an de când am plecat din România, amândoi au acelaşi comportament, identic. Plâng din orice, se sperie imediat. Sunt agitaţi. Abia în ultima vreme, de când băiatul merge la grădiniţă aici iar fata la şcoală, a început să se simtă o schimbare în comportament. Vorbesc amândoi spaniola foarte bine, au început să comunice cu ceilalţi copii.

Rep.: Ce i-ai spune Anei(n.r.: Ioana Neagu) dacă ai vedea-o acum?

O.D.: Sincer, nu ştiu. Eu o cunosc atât de bine… Nu ştiu ce ar putea să îmi răspundă. Dar e un Dumnezeu sus… iar sufletele copilaşilor ălora… E păcatul ei, dar îţi spun sincer că mă bucur foarte tare că nu sunt acolo. Pentru că nu ştiu cum aş fi reacţionat atunci. Când am văzut imaginile îmi venea să urlu. Am început să plâng şi m-am dus imediat la copiii mei, i-am luat în braţe. Atunci am înţeles cu adevărat de unde ni se trage totul. Fata a văzut şi ea imaginile. Şi-a recunoscut colegii. Când am întrebat-o dacă a păţit şi ea ceva asemănător, a fugit şi s-a ascuns pe balcon. Abia apoi a venit şi mi-a spus că pe ea a certat-o o singură dată, când a rupt din greşeală piciorul unui scaun. Dar acum sunt convinsă că vedea aşa ceva mereu şi de acolo toată teama asta.

Rep.: Ce le-ai spune părinţilor care trec prin aşa ceva, îşi văd copiii cum se schimbă de la o zi la alta?

O.D.: Să îi observe maxim posibil, să caute, să afle. Să nu meargă pe premisa „mie nu mi se poate întâmpla”. În România orice e posibil. Eu nu am vorbit acum ca să îi fac ei rău. Dar am vrut să spun adevărul. Deşi cel mai credibil adevăr îl arată camerele de luat vederi. Ele nu au cum să mintă.

The post Mărturii din grădiniţa terorii, Grădiniţa Flipper appeared first on Bianca Moruș.