La un moment dat am decis că plimbarile lungi nu mai sunt suficiente şi am început să facem opriri pe la locul de joacă. Nu-mi imaginam cât de distractive vor fi reuniunile de aici. Cea mai mare performanţă a fiică-mii şi de altfel cam a tuturor plozilor de pe-acolo era să stea în fund. Unii mai şi deschideau gura, să mănânce. Practic, erau toţi o apă şi-un pământ. Sau aşa credeam eu. Aveam să aflu că mă înşelam cumplit. Aveam să aflu că am un copil înapoiat, chiar tâmpit. Toţi ceilalţi erau pregătiţi pentru Oxford.

– Câţi dinţi are fata ta?

– Niciunul.

– Cum niciunul? Nouă deja ne dau măselele.

– Nouă, adica nici ţie nu ţi-au ieşit toate?

Privirea ei a spus totul. Eram, clar, o retardată.

– Fiică-ta face la oliţă, da?

– Nu. N-are decât 8 luni.

– Păi e de-o seamă cu a mea. A mea cere singură.

Încă o bilă neagră pentru mine.