Ba al meu e mai deştept!

    0

    Primele luni după ce am născut, lucrurile au fost foarte clare. Copilul meu era cel mai frumos, cel mai deştept, cel mai cel dintre cei mai cei. Nu am uitat nicio clipă ca în genele mele sunt şi pene de cioară şi că vorbesc despre puiul meu, dar tot al meu era minunatul.

    La un moment dat am decis că plimbarile lungi nu mai sunt suficiente şi am început să facem opriri pe la locul de joacă. Nu-mi imaginam cât de distractive vor fi reuniunile de aici. Cea mai mare performanţă a fiică-mii şi de altfel cam a tuturor plozilor de pe-acolo era să stea în fund. Unii mai şi deschideau gura, să mănânce. Practic, erau toţi o apă şi-un pământ. Sau aşa credeam eu. Aveam să aflu că mă înşelam cumplit. Aveam să aflu că am un copil înapoiat, chiar tâmpit. Toţi ceilalţi erau pregătiţi pentru Oxford.
    – Câţi dinţi are fata ta?
    – Niciunul.
    – Cum niciunul? Nouă deja ne dau măselele.
    – Nouă, adica nici ţie nu ţi-au ieşit toate?
    Privirea ei a spus totul. Eram, clar, o retardată.
    – Fiică-ta face la oliţă, da?
    – Nu. N-are decât 8 luni.
    – Păi e de-o seamă cu a mea. A mea cere singură.
    Încă o bilă neagră pentru mine.
    poza 2
    Am mai aflat apoi că e de rău că nu bea cu paiul, că nu vorbeşte, că încă nu merge, că trebuie să o îmbrac în roz şi neapărat rochiţe, că sunt fiţoasă că nu las copilul să mănânce pufuleţi, sticksuri sau biscuiţi cu măr dar ar trebui să fiu arsă pe rug pentru că nu alăptez. Bonus, sunt o scorpie pentru că nu dau fuga la copil ori de câte ori cade şi nici nu îi las pe alţii să îl ajute să se ridice.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here