pareri Archives - Bianca Moruș

Toţi fraierii scriu despre parenting

Bianca Moruș — Mon, 21 Aug 2017 05:00:13 +0000

De ceva vreme se tot precipită unii – alţii prin online şi nu numai că toată lumea, după ce devine părinte, îşi face blog şi debitează acolo tot ce-i trece prin cap. E supărare mare că s-a umplut internetul(asta e ca şi cum s-ar umple universul) de articole cu şi despre copii, cu şi despre mame sau taţi. Nu mai e loc pe tot netul de noi, ăştia care vorbim despre viaţa de după copil, una total necunoscută şi neaşteptată pentru cei mai mulţi.

E simplu. Mai mult decât simplu. Îndrăznesc să afirm(cine vrea şi poate, îl rog să mă contrazică) că pentru noi, toţi cei care scriem pe unde apucăm(blog, facebook, în palmă) despre copiii noştri, cu bune şi cu rele, lumea s-a schimbat radical de când au apărut chestiile alea mici şi urlătoare, cu care nu prea ştii ce să faci în primă fază. La început ţi s-ar părea mai sigur să ştergi de praf toate bibelourile preţioase ale bunicii cu excavatorul decât să pui mâna pe minunăţia aia care ţi-a apărut în faţa ochilor. Dar odată cu toate temerile venite la pachet(pe multe ţi le imaginezi, pe altele le vei descoperi pe parcurs) primeşti cel mai preţios dar pe care îl poţi primi vreodată: viaţa ta într-o altă viaţă. Şi descoperi cum e să rânjeşti ca fraiera la 4 dimineaţa, cu ochii cârpiţi de somn, uitându-te la îngerul de lângă tine. Descoperi cum n-ai nicio problemă să schimbi scutecele(atât de multe) pe care în urmă cu ceva vreme spuneai că tu nu le vei putea schimba vreodată. Ba mai şi analizezi conţinutul, ca să fii sigură că e totul în regulă. Descoperi că inima ta bate de 2 ori mai repede, fie de bucurie, fie de îngrijorare. Sau că n-ai fost în viaţa ta mai obosită şi totuşi asta nu te opreşte să îţi râdă sufletul şi faţa aşa cum nu au făcut-o niciodată. Descoperi că orice gest, orice sunet, orice lucru nou pe care îl face copilul tău îţi arată lumea în toată simplitatea şi frumuseţea ei. Descoperi că eşti tot tu acolo, dar un tu mai fericit şi mai îndrăgostit decât ai fi crezut că poţi fi. Şi vrei să împărtăşeşti asta cu toată lumea.

Sigur, nu idealizăm. Nu toţi, cel puţin. Mulţi dintre cei care scriem(nu despre parenting neapărat, ci despre viaţa de părinte) vorbim şi despre feţele mai puţin strălucitoare ale acestei ipostaze. Şi încercăm să învăţăm, facem greşeli pe care încercăm să nu le repetăm(nu ne iese mereu, cum nici copiii noştri nu învaţă din prima tabla înmulţirii), povestim din experienţele noastre şi încercăm să învăţăm şi din experienţele altora. Avem păreri, convingeri. Mai citim nişte studii, mai vorbim cu nişte medici. Dar mai presus de orice, unii dintre noi chiar înţelegem că nu există reţete perfecte, ci doar lucruri pe care le poţi adapta la felul copilului de a fi.

Oricum ar fi, că se vor a fi experţi în parenting sau simpli oameni care îşi împărtăşesc părerile cu ceilalţi, toţi au un lucru în comun: au realizat că cea mai mare realizare a lor pe lumea asta sunt copiii. Nu că nu sunt oameni capabili, profesionişti în meseriile lor, iubitori de viaţă aşa cum e ea. Dar oricum ai da-o, într-un fel sau altul, cei mai mulţi dintre noi ajungem ca cei pe care îi arătam cu degetul pe când eram fără de copii: un pic tâmpiţei şi extaziaţi până la infinit de orice banalitate pe care o face copilul. Sigur, mulţi ştim că nu avem nişte mici Einstein pe acasă dar vreau şi eu să îl văd pe acela care se extaziază în timp ce i se explică mişcarea browniană a moleculelor şi probabilitatea tranziţiei atomice. Sau mai bine nu, că tocmai a mai construit fiică-mea un lego şi simt nevoia să îi dau importanţa cuvenită.

Acum, nu e ca şi cum ai pune laptopul cu forţa în faţa cuiva şi l-ai obliga să citească. Şi totuşi, cumva, curentul ăsta a ajuns să deranjeze. Mie mi se pare că am început să fim deranjaţi de prea multe lucruri naturale şi uităm să le blamăm pe cele care ne fac rău nouă, ca societate.

Iar cineva tare drag mie spunea aşa: “Unii oameni cântă, alţii creează, alţii pictează. Şi îi admirăm cu toţii pentru ceea ce fac. Gândeşte-te că un copil este opera de artă a fiecăruia dintre noi.”

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Toţi fraierii scriu despre parenting appeared first on Bianca Moruș.

Sindromul datului cu părerea(sau cum alţii ştiu mereu cum trebuie să-ţi creşti tu copilul)

Bianca Moruș — Mon, 12 Dec 2016 08:52:35 +0000

Românii se pricep la fotbal, la politică şi la crescut şi educat copiii altora. Bine, de principiu se pricep la orice şi îşi dau cu părerea despre orice, fie că înţeleg despre ce este vorba, fie că nu. Pentru că de uitat la fotbal m-am lăsat iar politica mioritică arată în halul în care arată, o să vorbesc azi despre a treia variantă şi despre atoateştiutorii în acest domeniu. Practic, oricine ştie mai bine decât tine ce e bine pentru copilul tău şi ce greşeli catastrofale faci.

De exemplu, dacă tu consideri că e bine să începi diversificarea conform recomandărilor OMS, adică după 6 luni, întotdeauna se vor găsi unii şi alţii care să îţi spună că eşti o tâmpită, că poţi să îi dai mâncare solidă şi de la 3-4 luni şi că oricum e bine să îi dai din mâncarea ta, că altfel va deveni un mofturos fără pereche. Sigur, eşti la fel de nepricepută şi dacă începi aceeaşi diversificare cu legume în locul celebrului măr amestecat cu biscuiţi.

Ce să mai spunem despre alăptare! Nu contează ce ai făcut, ce ai îndurat, cât te-ai chinuit. Dacă i-ai dat copilului lapte praf eşti o nenorocită care se gândeşte doar la ea şi care i-a distrus sănătatea şi viitorul. Bineînţeles, nici dacă alăptezi după vârsta de 2 ani nu eşti normală şi greşeşti teribil. Acum, fie vorba între noi, nu pricep şi pace de ce trebuie să dea vreodată o femeie explicaţii despre cum a născut sau dacă a alăptat sau nu. N-ai opri un om pe stradă să îl întrebi dacă a avut orgasm ultima oară când a făcut sex. Dar unii(mulţi) n-au nicio problemă să întrebe femei străine sau prea puţin cunoscute lucruri la fel de intime.

Apoi… alinţi prea mult copilul, îl ţii prea mult în braţe, te-ai transformat în sclava lui. Nu e normal să nu fie casa lună şi să nu ai mâncare caldă pe aragaz pentru că stai toată ziua după fundul plodului. Eşti praf însă şi dacă te întorci prea repede la muncă şi nu stai să îl creşti. Nu e în regulă că nu merge la 10 luni, nici dacă nu vorbeşte la un an. Dacă încă nu te-ai convins că oricine este o „mamă” mai bună decât eşti tu, îţi spun alţii că eşti o tută pentru că nu l-ai pus în lesă şi îi permiţi să descopere lumea. Dacă îi accepţi şi încerci să îi înţelegi tantrum-urile înseamnă că deja ai eşuat ca mamă iar copilul este un răsfăţat cu un pas deja pe calea pierzaniei. Dacă îi dai dreptul să refuze o mâncare sau să aleagă cu ce să se îmbrace eşti o inconştientă, pentru că aşa va ajunge şi să aleagă drogurile. Sau alcoolul. Sau pe amândouă, că oricum mai faci multe alte greşeli în educaţia lui. Dacă îl laşi să decidă de cine vrea să se apropie şi de cine nu iar greşeşti, că doar ştim cu toţii că trebuie să îl obligi să îi placă ceva, nu să îl laşi să aleagă. Dacă nu-l obligi să aibă zece pe linie la toate materiile, fie că îi plac, fie că nu, iar eşti un părinte denaturat, care îşi bate joc de viitorul copilului. La fel şi dacă nu îi desfiinţezi toate alegerile, fie că e vorba de muzica ce îi place, de prietenii pe care şi-i alege sau de meseria pe care vrea să o urmeze.

Nu cred în libertatea absolută acordată unui copil. Dar nici nu cred în dresatul lui. Ba sunt convinsă că acesta din urmă, în cele mai multe cazuri, poate face mai mult rău decât bine. Şi nici nu cred că eu ştiu mai bine cum trebuie să îşi crească alţii copiii. Da, tind să analizez. De multe ori poate nu sunt de acord cu ceea ce fac alţii. Dar nu sunt eu în pielea altuia, ca să ştiu de ce face într-un fel sau în altul. Sigur că sunt lucruri pe care le consider capitale: nu accept bătaia, nu înţeleg alimentaţia proastă în cazul copiilor foarte mici şi nici încercarea de a-i obliga să fie exclusiv cum îşi doresc părinţii. Dar nu îmi permit să îmi dau cu părerea dacă nu mi se cere şi nici să impun eu reguli altcuiva decât copilului meu.

Poate ar fi cazul să încercăm să ne preocupăm mai mult de ce este în casa şi în viaţa noastră decât în a altuia. Să vedem unde greşim noi şi să încercăm să reparăm, dacă dorim. Regulile nu sunt aceleaşi pentru toată lumea, aşa cum nu suntem toţi la fel. Aşa că înainte să îi dai cuiva un sfat, gândeşte-te că poate omul acela are alte idei despre viaţă decât ai tu. Şi oricât de greu este de acceptat, nimeni nu deţine adevărul absolut. Ce ţie îţi face bine, celuilalt poate nu i se potriveşte şi nici nu-şi doreşte. Ştiu şi eu că broccoli e sănătos, dar asta nu mă convinge să îl mănânc dacă mie nu îmi place gustul.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Sindromul datului cu părerea(sau cum alţii ştiu mereu cum trebuie să-ţi creşti tu copilul) appeared first on Bianca Moruș.

Despre vaccinare, cu relaxare

Bianca Moruș — Tue, 23 Jun 2015 05:00:41 +0000

Încă de când eram însărcinată, am început să citesc despre vaccinare. Pro şi contra. Mult. Foarte mult. Nu de alta, dar era subiectul pe val. Încă mai e, dar acum au început să mişte mai mult şi cei din tabăra pro-vaccinare. Mai toate articolele erau foarte bine scrise, păreau extrem de documentate, cu tot felul de studii în sprijinul uneia sau celeilalte tabere. Pe măsură ce citeam mai mult, mă simţeam mai toantă şi mai neputincioasă. Prin urmare, am făcut cum m-a dus pe mine capul. Am întrebat câteva prietene cum au luat ele decizia şi am vorbit cu medici. Mai mulţi, ca să fac o medie. Nu am cerut răspunsuri cu DA sau NU. Am cerut explicaţii. Şi da, explicaţiile primite de la doctorii la care am ajuns au fost exact ce aveam nevoie să aud. Am decis să urmez schema de vaccinare obligatorie în ciuda contestatarilor care aveau şi „dovezi” în sprijinul teoriei lor. Ba am decis chiar să îi fac piticei şi nişte vaccinuri facultative. Nu pe toate, ci doar ce am crezut eu că are nevoie, în urma aceloraşi discuţii cu aceiaşi medici şi a mediului în care urma să se desfăşoare. Nu cred că tot ce zboară se mănâncă. Dar nici nu cred în teorii conspiraţioniste, care sprijină interesele companiilor farmaceutice mai presus de sănătatea copiilor din lumea întreagă. Mai mult, apar tot mai multe cazuri de copii nevaccinaţi, care fac boli ce, teoretic, nu mai existau în ţările civilizate. Ei nu au greşit cu nimic. Aşa cum nu au greşit nici ceilalţi cu care intră în contact. Poate ar fi cazul ca ministerele sănătăţii de peste tot să nu se mai culce pe o ureche şi să pună la punct campanii de informare cu adevărat informative. Nu statisticile impresionează, ci explicaţiile. Pe mine mă interesează ce poate păţi copilul meu dacă dezvoltă o boală dar şi ce plusuri şi minusuri pot aduce substanţele din vaccin. Unde e mai mare riscul? Medicii de familie/pediatrii ar trebui să ia mama de mână şi să îi explice de ce aşa şi de ce nu invers. Faptul că ceva este obligatoriu nu mă convinge. Ar putea avea însă mai mult succes o explicaţie pertinentă, ochi în ochi.

The post Despre vaccinare, cu relaxare appeared first on Bianca Moruș.