
Toţi fraierii scriu despre parenting
De ceva vreme se tot precipită unii – alţii prin online şi nu numai că toată lumea, după ce devine părinte, îşi face blog şi debitează acolo tot ce-i trece prin cap. E supărare mare că s-a umplut internetul(asta e ca şi cum s-ar umple universul) de articole cu şi despre copii, cu şi despre mame sau taţi. Nu mai e loc pe tot netul de noi, ăştia care vorbim despre viaţa de după copil, una total necunoscută şi neaşteptată pentru cei mai mulţi.
E simplu. Mai mult decât simplu. Îndrăznesc să afirm(cine vrea şi poate, îl rog să mă contrazică) că pentru noi, toţi cei care scriem pe unde apucăm(blog, facebook, în palmă) despre copiii noştri, cu bune şi cu rele, lumea s-a schimbat radical de când au apărut chestiile alea mici şi urlătoare, cu care nu prea ştii ce să faci în primă fază. La început ţi s-ar părea mai sigur să ştergi de praf toate bibelourile preţioase ale bunicii cu excavatorul decât să pui mâna pe minunăţia aia care ţi-a apărut în faţa ochilor. Dar odată cu toate temerile venite la pachet(pe multe ţi le imaginezi, pe altele le vei descoperi pe parcurs) primeşti cel mai preţios dar pe care îl poţi primi vreodată: viaţa ta într-o altă viaţă. Şi descoperi cum e să rânjeşti ca fraiera la 4 dimineaţa, cu ochii cârpiţi de somn, uitându-te la îngerul de lângă tine. Descoperi cum n-ai nicio problemă să schimbi scutecele(atât de multe) pe care în urmă cu ceva vreme spuneai că tu nu le vei putea schimba vreodată. Ba mai şi analizezi conţinutul, ca să fii sigură că e totul în regulă. Descoperi că inima ta bate de 2 ori mai repede, fie de bucurie, fie de îngrijorare. Sau că n-ai fost în viaţa ta mai obosită şi totuşi asta nu te opreşte să îţi râdă sufletul şi faţa aşa cum nu au făcut-o niciodată. Descoperi că orice gest, orice sunet, orice lucru nou pe care îl face copilul tău îţi arată lumea în toată simplitatea şi frumuseţea ei. Descoperi că eşti tot tu acolo, dar un tu mai fericit şi mai îndrăgostit decât ai fi crezut că poţi fi. Şi vrei să împărtăşeşti asta cu toată lumea.

Sigur, nu idealizăm. Nu toţi, cel puţin. Mulţi dintre cei care scriem(nu despre parenting neapărat, ci despre viaţa de părinte) vorbim şi despre feţele mai puţin strălucitoare ale acestei ipostaze. Şi încercăm să învăţăm, facem greşeli pe care încercăm să nu le repetăm(nu ne iese mereu, cum nici copiii noştri nu învaţă din prima tabla înmulţirii), povestim din experienţele noastre şi încercăm să învăţăm şi din experienţele altora. Avem păreri, convingeri. Mai citim nişte studii, mai vorbim cu nişte medici. Dar mai presus de orice, unii dintre noi chiar înţelegem că nu există reţete perfecte, ci doar lucruri pe care le poţi adapta la felul copilului de a fi.
Oricum ar fi, că se vor a fi experţi în parenting sau simpli oameni care îşi împărtăşesc părerile cu ceilalţi, toţi au un lucru în comun: au realizat că cea mai mare realizare a lor pe lumea asta sunt copiii. Nu că nu sunt oameni capabili, profesionişti în meseriile lor, iubitori de viaţă aşa cum e ea. Dar oricum ai da-o, într-un fel sau altul, cei mai mulţi dintre noi ajungem ca cei pe care îi arătam cu degetul pe când eram fără de copii: un pic tâmpiţei şi extaziaţi până la infinit de orice banalitate pe care o face copilul. Sigur, mulţi ştim că nu avem nişte mici Einstein pe acasă dar vreau şi eu să îl văd pe acela care se extaziază în timp ce i se explică mişcarea browniană a moleculelor şi probabilitatea tranziţiei atomice. Sau mai bine nu, că tocmai a mai construit fiică-mea un lego şi simt nevoia să îi dau importanţa cuvenită.
Acum, nu e ca şi cum ai pune laptopul cu forţa în faţa cuiva şi l-ai obliga să citească. Şi totuşi, cumva, curentul ăsta a ajuns să deranjeze. Mie mi se pare că am început să fim deranjaţi de prea multe lucruri naturale şi uităm să le blamăm pe cele care ne fac rău nouă, ca societate.
Iar cineva tare drag mie spunea aşa: “Unii oameni cântă, alţii creează, alţii pictează. Şi îi admirăm cu toţii pentru ceea ce fac. Gândeşte-te că un copil este opera de artă a fiecăruia dintre noi.”

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.
Add A Comment