Epopeea mersului la culcare(sau cum nu scapi de copil oriunde ai fugi)

Bianca Moruș — Tue, 29 Dec 2015 18:17:28 +0000

Când vine seara… Nu, nu mă lovește romantismul. Melancolia nici atât, precum în melodia Sandei Ladoși. Panica e cea care pune stăpânire pe mine. De ce? Pentru că începe epopeea mersului la culcare. Până și Iliada lui Homer se termină înainte să apuci să culci un copil precum al meu.

Hai, Di, la culcare.
Nuuuuuu.

Și asta durează vreo jumătate de oră. Mergem până la urmă în camera ei și citim povești. Una, două, trei. Aceeași poveste de cinci ori. Aceeași pagină de șapte ori.

Gata, Di! Ajunge cu poveștile pe seara asta.
Bine, cântăm.

Și mai cântăm preț de vreo zece minute.

Hai, noapte bună!
Vreau lapte.
Ia lapte!
Vreau și apă.
Poftim și apă!
Fac pipi.
Hai la baie!
Mami, te iubesc!
Și eu te iubesc.
Mai vreau o poveste.
Am stins lumina. Acum îți mai spun doar povestea ta și apoi, la culcare.

Îi spun povestea ei, îmi mai pune șapte mii de întrebări, îmi mai povestește alte cinci mii de lucruri, se cațără pe mine și la un moment dat minunea se întâmplă și adoarme. În varianta fericită, după vreo zece minute mă sustrag liniștită și îmi văd de altele, prin casă. În varianta mai des întâlnită, cum mișc începe să mârâie amenințător iar dacă mă ridic, mă ceartă direct. Și mai trece o jumătate de oră. Ies din cameră, mai fac ceva sau pur și simplu zac, respir un pic și mă duc să o mut în pătuț.

La un moment dat mă duc și eu la culcare. Apuc să încep să visez și aud:

Mama, vreau apă!

Mă ridic, îi dau apă, mă culc la loc. După o jumătate de oră:

Mama, mi-e frig!

Mă duc, o învelesc, mă duc înapoi în pat. Mai boscorodesc un pic și adorm iar.

Mama, vin să dorm cu tine.

De obicei, în acest stadiu, oricum nu mai am putere să opun rezistență. Dar nici cu ea nu pot să dorm. Prin urmare, după ce mă autotorturez vreo oră-două, îmi iau perna și mă exilez pe canapea, în sufragerie. Uneori am noroc. Azi-noapte n-am avut. A venit și acolo, așa că eu am ajuns pe covor. Ce bine că am covor!

The post Epopeea mersului la culcare(sau cum nu scapi de copil oriunde ai fugi) appeared first on Bianca Moruș.

O noapte cu copilul în acelaşi pat(sau când copilul face mişto de tine şi-n somn)

Bianca Moruș — Mon, 16 Nov 2015 09:48:32 +0000

Nu împart patul cu copilul. Nu pentru că aş respecta nu ştiu ce metode alese de parenting, ci din egoism. Îmi place să stau relaxată, cu un singur cap pe o pernă şi învelită după bunul plac. Oricine are copii ştie foarte bine ce înseamnă să dormi împreună cu ei. Cine nu are e bine să rămână neştiutor.
Evident, când copilul se îmbolnăveşte, inevitabilul se produce şi ajung cu fie-mea în acelaşi pat. Şi aşa începe nebunia. Primul pas: un picior în gură. Îndepărtez cu grijă piciorul adormitei şi dau să îmi caut poziţia mea de somn. Poziţia aş găsi-o, cu locul e complicat. Pe cei 15 centimetri lăsaţi la dispoziţie nu pot decât să am grijă să nu cad. Stau cuminte, nemişcată, aproape nici nu respir, până când simt că a adormit adânc. Şi atunci îmi fac curaj şi o împing ceva mai departe, cât să am şi eu loc să mă întind. Simt că acum e momentul meu şi îl invoc pe moş Ene. El îşi face treaba şi când să mă bucur mai tare, mă trezesc cu jumate din copil pe capul meu. Iau jumătatea respectivă şi o îndepărtez cu grijă. Începe mârâiala.
– Mama, lasă-mă!
– Lasă-mă tu pe mine! Nu pot să dorm cu tine cocoţată în capul meu.
Pufăie nervos şi se retrage. Minunea durează câteva minute, cât să cred eu că aş putea să mă culc. Se aşează perpendicular cu mine şi începe să mă împingă cu picioarele. Încerc să o ignor. La fel cum încerc să ignor durerea din coaste. Îmi zic că la un moment dat nu o să mai simt. Dar ea continuă să împingă. Şi la un moment dat aud:
– Mama, pleacă! N-am loc.
– Bine, mă! Plec. Dar nu mă mai cauţi până dimineaţă, da?
– Hai, bine! Stai!
Mă aşez spăşită la loc şi o rog frumos să revină în paralel cu mine. Îmi face această favoare, după care se culcă la loc. Aţi spune că am făcut şi eu acelaşi lucru. Da’ de unde? Somnul meu ajunsese pe la Constanţa. Ea doarme liniştită, eu număr puncte pe tavan. N-am puncte pe tavan, dar mi le imaginez. Şi uite aşa mai trec vreo 2 ore. Când somnul meu revine în peisaj, mă afund bine cu capul în pernă şi dau să visez. Şi cum mi se pare mie că totul e frumos, mă trezesc cu un nas mic în nasul meu. Tac şi sper ca la un moment dat să pot să îl îndepărtez.
– Mama, bip-bip, spuse ea, apăsându-mi nasul.
Îmi înghit hohotul de râs şi aud:
– Mama, nasul mare. Eu, nasul mic.
În timp ce eu mă gândesc la o replică răutăcioasă, ea se întoarce cu spatele şi este evident că adoarme la loc. Sigur, nu sunt convinsă că nu dormea şi înainte. Şi iar mi-a fugit somnul. Până dimineaţă, mai primesc câteva palme, nişte degete în ochi, un genunchi în burtă, 2-3 replici tăioase dar şi câteva „te iubesc” şi nişte pupicuri, care anulează toate durerile. Nu şi orele pierdute, dar pentru alea există întotdeauna câteva căni cu cafea.

sursa foto: www.fredericksburgparent.net

The post O noapte cu copilul în acelaşi pat(sau când copilul face mişto de tine şi-n somn) appeared first on Bianca Moruș.

perna Archives - Bianca Moruș

Epopeea mersului la culcare(sau cum nu scapi de copil oriunde ai fugi)

O noapte cu copilul în acelaşi pat(sau când copilul face mişto de tine şi-n somn)