O noapte cu copilul în acelaşi pat(sau când copilul face mişto de tine şi-n somn)

Nu împart patul cu copilul. Nu pentru că aş respecta nu ştiu ce metode alese de parenting, ci din egoism. Îmi place să stau relaxată, cu un singur cap pe o pernă şi învelită după bunul plac. Oricine are copii ştie foarte bine ce înseamnă să dormi împreună cu ei. Cine nu are e bine să rămână neştiutor.
Evident, când copilul se îmbolnăveşte, inevitabilul se produce şi ajung cu fie-mea în acelaşi pat. Şi aşa începe nebunia. Primul pas: un picior în gură. Îndepărtez cu grijă piciorul adormitei şi dau să îmi caut poziţia mea de somn. Poziţia aş găsi-o, cu locul e complicat. Pe cei 15 centimetri lăsaţi la dispoziţie nu pot decât să am grijă să nu cad. Stau cuminte, nemişcată, aproape nici nu respir, până când simt că a adormit adânc. Şi atunci îmi fac curaj şi o împing ceva mai departe, cât să am şi eu loc să mă întind. Simt că acum e momentul meu şi îl invoc pe moş Ene. El îşi face treaba şi când să mă bucur mai tare, mă trezesc cu jumate din copil pe capul meu. Iau jumătatea respectivă şi o îndepărtez cu grijă. Începe mârâiala.
– Mama, lasă-mă!
– Lasă-mă tu pe mine! Nu pot să dorm cu tine cocoţată în capul meu.
Pufăie nervos şi se retrage. Minunea durează câteva minute, cât să cred eu că aş putea să mă culc. Se aşează perpendicular cu mine şi începe să mă împingă cu picioarele. Încerc să o ignor. La fel cum încerc să ignor durerea din coaste. Îmi zic că la un moment dat nu o să mai simt. Dar ea continuă să împingă. Şi la un moment dat aud:
– Mama, pleacă! N-am loc.
– Bine, mă! Plec. Dar nu mă mai cauţi până dimineaţă, da?
– Hai, bine! Stai!
Mă aşez spăşită la loc şi o rog frumos să revină în paralel cu mine. Îmi face această favoare, după care se culcă la loc. Aţi spune că am făcut şi eu acelaşi lucru. Da’ de unde? Somnul meu ajunsese pe la Constanţa. Ea doarme liniştită, eu număr puncte pe tavan. N-am puncte pe tavan, dar mi le imaginez. Şi uite aşa mai trec vreo 2 ore. Când somnul meu revine în peisaj, mă afund bine cu capul în pernă şi dau să visez. Şi cum mi se pare mie că totul e frumos, mă trezesc cu un nas mic în nasul meu. Tac şi sper ca la un moment dat să pot să îl îndepărtez.
– Mama, bip-bip, spuse ea, apăsându-mi nasul.
Îmi înghit hohotul de râs şi aud:
– Mama, nasul mare. Eu, nasul mic.
În timp ce eu mă gândesc la o replică răutăcioasă, ea se întoarce cu spatele şi este evident că adoarme la loc. Sigur, nu sunt convinsă că nu dormea şi înainte. Şi iar mi-a fugit somnul. Până dimineaţă, mai primesc câteva palme, nişte degete în ochi, un genunchi în burtă, 2-3 replici tăioase dar şi câteva „te iubesc” şi nişte pupicuri, care anulează toate durerile. Nu şi orele pierdute, dar pentru alea există întotdeauna câteva căni cu cafea.

sursa foto: www.fredericksburgparent.net