Dar în acelaşi timp trebuie să îi explic şi de ce alţii nu fac lucrurile despre care eu îi spun că trebuie să fie normale. Ştie că lumea nu e chiar atât de frumoasă pe cât îi place ei să creadă. Ştie că oamenii pot fi răi, pot fi hoţi şi mincinoşi şi ştie că unii sunt aşa fără motiv. Nu înţelege însă de ce trebuie să fie aşa. Iar eu nu ştiu să îi explic.

Ştiu însă că trebuie să fac tot ce ţine de mine ca să nu o las să treacă de cealaltă parte. Nu vreau să ajungă să i se pară normale şpaga, furtul, abuzul. Nu vreau să vadă că altora le merge bine cu necinstea şi să creadă că asta este calea. Şi nu vreau nici să o cresc ştiind că trebuie să plece din ţara asta dacă vrea să aibă o viaţă decentă, în care legile să fie făcute pentru oameni de credinţă, nu pentru tâlhari.

Foto: Răzvan Purde

Pentru ea, pentru mine, pentru toţi oamenii care şi-au pastrat cinstea am ieşit în ultimele săptămâni în stradă. La primele proteste a venit cu mine. A pus o mie de întrebări, ca să înţeleagă de ce suntem acolo. Apoi a strigat împreună cu noi. S-a văzut şi a vorbit cu alţi copii, ieşiţi şi ei cu părinţii în stradă. A înţeles de ce e important să nu cedăm atunci când ştim că lucrurile sunt injuste.

Marţi noapte, în timp ce ea dormea liniştită, eu mă îmbrăcam şi plecam în Piaţa Victoriei. Nu aveam cum să stau în casă în timp ce vedeam cum ţara asta se transformă într-un sat fără câini. Aseară am ieşit din nou, dar fără ea. Ştiam că există posibilitatea să vină ultraşii. Dar până să-şi facă ei numărul mizerabil, am fost umăr la umăr cu oameni ca noi. Peste 100.000 de oameni care nu vor ca hoţia să devină lege. Oameni care îşi zâmbesc, împart un pahar cu ceai fierbinte şi ştiu că a venit vremea ca România să arate că nu este o ţară de compromisuri şi compromişi.

Foto: Răzvan Purde

Iar când am ajuns acasă, fiică-mea a vrut să afle ce am făcut.

– Mami, ce dor mi-a fost de tine! Ai fost la protest?

– Da, iubire, am fost.

– Şi ce ai strigat?

– „Hoţii”.

– Şi ce altceva?

– Şi „abrogare”.

– „Ruşine” n-ai strigat?

– Ba am strigat şi asta.

– Şi cu „România trezeşte-te”?

– Nu, asta n-am strigat.

– De ce?

– Pare că s-a trezit, iubire.

– Ce bine! Acum pot să dorm liniştită.

Foto: Răzvan Purde

Acum, eu chiar sper să poată dormi liniştită şi de acum înainte. Aşa că deseară mă întorc în Piaţa Victoriei.

credit foto-cover: Dan Mihai Balanescu

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Copiii noştri vor fi ceea ce le arătăm noi că este bine să fie appeared first on Bianca Moruș.

Pare o rețetă imposibil de pus în practică într-o țară modernă și mai ales civilizată și totuși așa funcționează România. Cum s-a ajuns aici? Cumva este tot o tară a comunismului. Românii au fost învățați că nu au drepturi ci doar obligații, au fost învățați să se teamă, să accepte ce li se dă căci altfel s-ar putea să rămână și fără puținul pe care îl au, să stea în același loc de muncă o viață că nu se știe dacă mai prind altul și dacă prind, oricum va fi mai rău. De aici și vorba celebră: „Mai sunt alți 100 ca tine la ușă, așa că nu ridica pretenții”. Și cei mai mulți angajați, mai ales cei peste 35 de ani, care mai au ceva amintiri din epoca ceaușistă, nu ridică pretenții. Pentru că sunt efectiv terorizați de ideea de a rămâne fără loc de muncă. Au o lipsă fantastică de încredere în propriile capacități, pe care șefii lor o adâncesc cu fiecare zi ce trece.

În România puțini sunt cei care încearcă să stimuleze angajatul cu condiții decente de muncă, prime și beneficii. Aici „stimularea” înseamnă amenințări cu concedierea, umilință, desființarea proiectelor fără motive întemeiate. Se creează o atmosferă tensionată, o concurență nejustificată între oameni care ar trebui să formeze o echipă, se lansează zvonuri și bârfe menite să alimenteze teroarea pentru angajat. Șefimea română crede în continuare că „dezbină și cucerește” este rețeta pentru succes. Patronul preferă să câștige pe moment, plătind salarii mizere, eventual la negru decât să își construiască o afacere solidă, cu oameni buni și dedicați, care muncesc de drag, nu de teama ratelor la bancă. Patronul român are încă mentalitate de bișnițar: „câștig acum 100 de lei, că poate mai încolo nu mai merge treaba”. Mă rog, asta arată și neîncrederea în propriile forțe.

Dar poate mai șocant este comportamentul indivizilor ajunși în tot felul de funcții de conducere, de la manager la șef de departament. Ei se comportă mai rău decât patronii avari. Pentru o funcție mai bună, câțiva lei în plus la salariu sau o șueta mică cu patronul se transformă în despoți neluminați. Ei sunt de fapt cei care propagă acest comportament tiranic. Se hrănesc cu iluzia puterii, se alimentează cu frica subalternilor, sunt convinși că doar în acest fel își pot păstra funcția și mulți ajung să creadă că într-adevăr cei pe care ar trebui să îi stimuleze ca să fie mai productivi sunt niște incapabili care trebuie ținuți în lesă și din când în când, călcați pe cap.

Sigur, nu sunt toți așa. Am avut de-a face cu companii preocupate până la obsesie de drepturile angajatului. Am întâlnit oameni care mi-au oferit suma maximă pe care am cerut-o, ca să fie siguri că sunt mulțumită și îmi voi face treaba așa cum își doresc. Dar aceste exemple sunt cumplit de puține. Din nefericire, imaginea de mai sus este cea caracteristică țării în care trăim. Iar de asta nu ține nimeni cont atunci când spune că românului nu-i place munca. Da, sunt mulți indolenți și leneși, care preferă să bea la birt când vine ajutorul social decât să meargă să dea cu sapa. Dar sunt și mai mulți oameni muncitori, profesioniști sau care pot deveni dacă sunt lăsați să o facă.

sursa foto: www.exceptionalii.com

The post  Patronul român, mica șefime și sclavii appeared first on Bianca Moruș.

Ana nu e doar talentată ci şi foarte frumoasă. Şi blândă, că aşa-i stă bine ardeleanului.

Şi se simte asta în fiecare obiect creat de ea. Aş fi fost în stare să îi cumpăr tot, atât de frumoase erau lucrurile cu care venise la târg. Am plecat până la urmă cu un inel pentru mine şi un magnet de frigider pentru fiică-mea. Mai am însă multe pe listă, aşa că o să o caut cât de curând. O găsiţi şi voi aici. Nu, nu m-a plătit ca să scriu despre ea. Dar cred că oamenii precum Ana merită şi trebuie promovaţi.

Nu uitaţi: dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, daţi follow şi paginii mele de Facebook.

The post Talent în formă pură appeared first on Bianca Moruș.