Copiii noştri vor fi ceea ce le arătăm noi că este bine să fie

De aproape 4 ani îmi învăţ copilul că nu e frumos să furi. Nici să minţi. Îi spun că trebuie să ne respectăm între noi şi să fim îngăduitori cu ceilalţi. Îl învăţ că are drepturi dar şi obligaţii. Că e bine să facă ce îi place dar fără să îi deranjeze pe cei din jur. „Mulţumesc”, „scuză-mă”, „iartă-mă” şi „te iubesc” sunt expresiile care o definesc.

Dar în acelaşi timp trebuie să îi explic şi de ce alţii nu fac lucrurile despre care eu îi spun că trebuie să fie normale. Ştie că lumea nu e chiar atât de frumoasă pe cât îi place ei să creadă. Ştie că oamenii pot fi răi, pot fi hoţi şi mincinoşi şi ştie că unii sunt aşa fără motiv. Nu înţelege însă de ce trebuie să fie aşa. Iar eu nu ştiu să îi explic.

Ştiu însă că trebuie să fac tot ce ţine de mine ca să nu o las să treacă de cealaltă parte. Nu vreau să ajungă să i se pară normale şpaga, furtul, abuzul. Nu vreau să vadă că altora le merge bine cu necinstea şi să creadă că asta este calea. Şi nu vreau nici să o cresc ştiind că trebuie să plece din ţara asta dacă vrea să aibă o viaţă decentă, în care legile să fie făcute pentru oameni de credinţă, nu pentru tâlhari.

Foto: Răzvan Purde

Pentru ea, pentru mine, pentru toţi oamenii care şi-au pastrat cinstea am ieşit în ultimele săptămâni în stradă. La primele proteste a venit cu mine. A pus o mie de întrebări, ca să înţeleagă de ce suntem acolo. Apoi a strigat împreună cu noi. S-a văzut şi a vorbit cu alţi copii, ieşiţi şi ei cu părinţii în stradă. A înţeles de ce e important să nu cedăm atunci când ştim că lucrurile sunt injuste.

Marţi noapte, în timp ce ea dormea liniştită, eu mă îmbrăcam şi plecam în Piaţa Victoriei. Nu aveam cum să stau în casă în timp ce vedeam cum ţara asta se transformă într-un sat fără câini. Aseară am ieşit din nou, dar fără ea. Ştiam că există posibilitatea să vină ultraşii. Dar până să-şi facă ei numărul mizerabil, am fost umăr la umăr cu oameni ca noi. Peste 100.000 de oameni care nu vor ca hoţia să devină lege. Oameni care îşi zâmbesc, împart un pahar cu ceai fierbinte şi ştiu că a venit vremea ca România să arate că nu este o ţară de compromisuri şi compromişi.

 

Foto: Răzvan Purde

Iar când am ajuns acasă, fiică-mea a vrut să afle ce am făcut.

– Mami, ce dor mi-a fost de tine! Ai fost la protest?

– Da, iubire, am fost.

– Şi ce ai strigat?

– „Hoţii”.

– Şi ce altceva?

– Şi „abrogare”.

– „Ruşine” n-ai strigat?

– Ba am strigat şi asta.

– Şi cu „România trezeşte-te”?

– Nu, asta n-am strigat.

– De ce?

– Pare că s-a trezit, iubire.

– Ce bine! Acum pot să dorm liniştită.

 

Foto: Răzvan Purde

Acum, eu chiar sper să poată dormi liniştită şi de acum înainte. Aşa că deseară mă întorc în Piaţa Victoriei.

credit foto-cover: Dan Mihai Balanescu

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.