Am pierdut bani. Mulţi bani. Bani cu care aş fi putut renova o casă întreagă sau să îmi fac concedii exotice, prin zone îndepărtate. Începând cu analizele făcute şi refăcute cam o dată la lună, cu tratamentele deloc ieftine, continuând cu naşterea propriu-zisă, cumpărăturile pentru ea(multe necesare – am povestit despre ele aici, multe inutile), cu controale la tot felul de doctori, ecografii, intervenţii medicale, creşa, grădiniţa, totul e o cheltuială continuă. Vrei, nu vrei, ai, n-ai, tu plăteşti. Pe de altă parte, şi înainte cheltuiai mult şi de multe ori degeaba. E adevărat, acum în loc să îţi iei pantofii aceia roşii, din piele întoarsă, cu toc de 10 cm s-ar putea să alegi cursurile de schi pentru piticanie, dar astea sunt detalii. Şi alegeri.

Am pierdut somn. Ore, zile, săptămâni, luni de somn. Nu credeam că este posibil să trăieşti atâta vreme fără să dormi. Nu îmi aduc aminte cum este să dormi 8 ore fără să te trezeşti măcar o dată. Poate că nici nu voi mai afla vreodată. Dar dacă stau bine să mă gândesc nici înainte nu dormeam prea mult. Fie că munceam, fie că îmi petreceam timpul cu prietenii sau pur şi simplu leneveam prin casă, perioada mea de odihnă era relativ limitată. Diferenţa este că atunci când simţeam că nu mai pot, mă culcam şi recuperam cât de cât. Acum am aflat că şi atunci când crezi că nu mai poţi, oricum poţi.

Am pierdut timpul petrecut alături de prieteni. Înainte era mult, foarte mult. Practic mai toate zilele libere şi serile erau în compania lor. Că ne adunam pe la vreunul pe acasă, că ieşeam la cafele sau în cluburi, să ne zbânţuim cât e noaptea de lungă, eram mai mereu împreună. Acum nici măcar toate zilele de naştere nu le mai bifez cu prezenţa. Sau dacă ajung, oricum sunt însoţită şi de aia mică, cu gura mare, deci nu apuc oricum să scot prea multe vorbe(în afară de: „Să nu spargi aia!”, „Nu ţipa!”, „Mai lasă-l în pace pe Cutare, că nu e jucăria ta.”)

Am pierdut liniştea. Aia pe care o aveai când mergeai la plajă cu un prosop şi o carte în braţe. Te aşezai la soare sau umbră(după plac) şi uitai să te mai ridici. Aia pe care o aveai când te cuibăreai în mijlocul patului, sub pilotă, cu o cană de vin fiert şi timp de poveşti. Aia pe care o simţeai când ieşeai la o plimbare nocturnă, singură sau însoţită de omul care ştia când e cazul să vorbească sau să tăceţi împreună.

Am pierdut detaşarea. Acea indiferenţă faţă de ce va fi să vină. Înainte de copil puteam să urc pe motor fără să mă gândesc că poate nu voi mai coborî întreagă. Sau puteam să fac bungee jumping fără să mă gândesc la eventuale consecinţe. Puteam să îi reproşez cuiva că a aruncat gunoaie pe jos fără să îmi fie teamă că e un descreierat care poate mă calcă în picioare. Acum, înainte de orice, mă gândesc că trebuie să ajung acasă întreagă, să îmi pot creşte copilul.

Am pierdut foarte multe lucruri. Mult mai multe decât am cuprins aici. Ce am câştigat? Capacitatea de a mă îndrăgosti şi reîndrăgosti în fiecare zi. Mă surprind uitându-mă la ea şi minunându-mă de cât de mult poţi iubi un om, indiferent de cât de tare ţi-a zburlit creierii cu 5 minute înainte. Încă mă mai trezesc noaptea să mă duc să o învelesc şi rămân minute bune lângă patul ei, ca să o privesc, să o mângâi şi să o sărut.

Am câştigat puterea de a mă bucura din lucruri mici şi foarte mici. Ştiu exact momentul în care a reuşit să prindă pentru prima dată un obiect cu mâinile ei. Ştiu când s-a rostogolit prima oară. Sau când s-a ridicat prima dată în picioare. Când a zis primul „mama” sau când mi-a luat linguriţa din mână ca să mănânce ea singură. Le ştiu pe toate şi fiecare din aceste lucruri m-a făcut să mă simt de parcă aş fi cucerit Everestul.

Am învăţat să râd sincer şi în hohote în fiecare zi. Cu ea, de ea sau de mine. Am câştigat o mulţime de motive de bucurie şi profit de ele la capacitate maximă.

Aceasta nu este o pledoarie pentru făcut copii. Aşa cum v-am spus mai sus, nu are nimeni obligaţia de a procrea. Rămăsesem însă datoare cu nişte explicaţii după articolul în care am vorbit despre părţile mai puţin frumoase. Ca în orice pe lumea asta, şi în privinţa maternităţii există lucruri bune şi mai puţin bune. Pentru mine, acum, ştiu că cel mai frumos colier din lume este făcut din braţele fetei mele iar cele mai preţioase diamante sunt ochii ei, atunci când sclipesc de bucurie. Sigur, primesc oricând şi un smarald. 

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Ce-am pierdut şi ce-am câştigat de când am copil appeared first on Bianca Moruș.

– Mama, jos!

– Mai stau 5 minute. Sunt ruptă de oboseală.

– Mama, papa. Acum.

– Nu vrei să mănânci mai târziu? E prea dimineață.

– Nu, mama. Papa.

Mă târăsc până în bucătărie, ei îi pregătesc d-ale gurii şi mie nesul. În timp ce ea mănâncă eu mă gândesc pe unde sunt aruncate rufele murdare, că n-ar strica să bag şi o maşină la spălat.

– Mama, gata. Mergem în parc.

– Nuuu. Am treabă. Tu ai văzut cum arată casa asta?

– Mama, parc.

Privirea ei arată destul de amenințător. Pe principiul: „Nu mă duci în parc, nici tu nu faci nimic”. Aşa că plecăm. Urmează prânzul şi somnul. Al ei, logic. În timpul „liber” bag rufe la spălat, spăl vasele, strâng lucrurile răspândite prin casă şi… s-a trezit. Apoi încep negocierile. Dau repede cu aspiratorul, după care i-l înmânez şi ei, căci aşa ne-a fost înțelegerea. Apoi ştergem praful, care pe unde apucă şi cum apucă. După care intru în bucătărie şi aici începe marea distracție. Mama în sus, mama în jos, se agață de piciorul meu, mai pleacă şi îşi face un pic de lucru după care se întoarce cu forțe proaspete. Eu renunț să mai fac şi brioşele alea la care visam de o lună şi ne aşezăm amândouă pe covor în sufragerie şi ne jucăm până picăm late. După ce adoarme mă gândesc din nou la câte lucruri aş avea de făcut a doua zi. Şi la câte nu o să fac nici mâine.

The post Activităţi casnice, înainte şi după. appeared first on Bianca Moruș.