Îmi aduc şi acum aminte cu groază de momentele în care mă aruncam pe trecerea de pietoni pentru că era dreptul meu. Nu conta dacă şoferul acela, incoştient sau nu, poate să oprească. Nu conta că el e înfăşurat în tablă şi eu, doar cu hainele de pe mine. Era dreptul meu şi doar asta era important.

Îmi aduc aminte şi de teribilismul adolescenţei, când mergeam ca pasager la liniuţe şi drifturi, fără centură – că doar nu era nici obligatorie, nici necesară în mintea mea sau când mergeam ieşită pe trapă sau, mai rău, pe geamul autoturismului.

Sigur, n-am cum să uit nici de primii ani de şoferie, când deşi nu mă credeam nici Senna, nici Schumacher, făceam greşeli pe bandă rulantă. Mirajul vitezei a venit un pic mai târziu, când credeam că am deja experienţă şi pot gestiona bine situaţiile complicate. Apoi munca m-a pus în situaţia în care am văzut multe, mult prea multe. Am văzut copii morţi, tineri care urlau de durere, părinţi care urlau de durerea pierderii propriilor copii, am văzut de toate. Şi cumva acele nenorociri au început să se depună şi să mă conştientizeze. Am văzut oameni morţi pentru că şoferul a încercat să evite un câine. Dacă mergea legal o putea face fără probleme. Am văzut oameni morţi pentru că au condus beţi, drogaţi, pentru că s-au nimerit să fie în drumul unui incoştient. Nimic n-am ratat.

Tot cam pe atunci însă nu înţelegeam cum poate cineva să adoarmă la volan. Mi se părea absurd. Asta până când, într-o noapte, la scurt timp după ce am plecat de la serviciu, pe vremea când munceam mult prea mult decât ar fi normal pentru orice om, s-a întâmplat. Am aţipit preţ de 3 benzi. De pe a treia m-am trezit pe prima. Am avut noroc. N-am ucis pe nimeni şi am rămas în viaţă. Nu vă explic cum am ajuns acasă. Tremuram de groază şi ştiam că trebuia să fac ceva, să nu se mai repete. A doua noapte s-a întâmplat însă din nou. A fost mai puţin, n-am apucat să ies de pe bandă, dar suficient cât să ştiu că nu mai pot permite să se întâmple asta. La scurt timp schimbam funcţia şi programul.

Când am scos-o pe fiică-mea din maternitate lumea s-a schimbat total. Mi se părea că orice maşină de pe stradă poate să intre în noi, că eu sau oricine altcineva era la volan conduce mult prea repede şi prea imprudent, că oricând se poate întâmpla orice. Cu timpul m-am mai relaxat, dar am fost vecină cu nebunia legat de regulile de circulaţie. N-a existat niciodată drept de negociere legat de purtarea centurii de siguranţă. Prin urmare acum, la venerabilă vârstă de 6 ani şi jumătate, fiică-mea se aşează singură pe scaun şi îşi pune centura fără să fie nevoie să îi spun eu ceva. Sigur, nici eu nu merg fără şi a avut grijă de-a lungul anilor să se convingă de aspectul ăsta. Nu de multe ori m-a întrebat dacă am centura pusă şi mă punea să îi dovedesc asta.

În acelaşi timp n-am cum să nu mă oripilez când văd mame care merg cu căruciorul pe stradă, traversează cu copiii aiurea străzi aglomerate, copii care sar prin maşini precum caprele pe câmpuri. N-am cum să nu mă enervez când aud explicaţii de genul: „sunt un şofer foarte bun, n-are ce să se întâmple” sau „maşina este foarte sigură”, prin urmare şoferul se comportă ca un pilot de curse pe străzile pline de capcane şi de inconştienţi, la fel ca el. Nu am şi, deşi legislaţia de la noi nu o permite, cred că ar trebui puse în buclă, la televizor, în online, pe stradă clipuri ca cel de mai jos. Poate doar aşa mai înţelegem cât de mult se greşeşte.

Când am primit invitaţia de a participa la lansarea Ghidului Părintelui Responsabil la Volan organizat de Academia Titi Aur am răspuns afirmativ automat. Deşi sâmbăta îi e dedicată exclusiv fiică-mii, am înţeles că este mai puţin important că voi lipsi câteva ore de lângă ea şi că, în fapt, tot ei îi sunt dedicate. Ei şi tuturor celorlalţi.

Credeam că partea practică avea să fie cea mai dificilă, cea de la simulatoare, unde un impact programat și așteptat la 13 km/oră mi-a făcut capul să zburde precum o rândunică la venirea primăverii.

În fapt, mai greu a fost în timpul orelor de teorie. Cu cât ni se vorbea şi arătau mai multe, cu atât mai mult realizam câte greşeli facem zi de zi în trafic, câte lucruri nu ştiu şi cât de multe pot îmbunătăţi. Nu e vorba de a fi tu un mai bun şofer, ci despre a fi un şofer mai conştient şi mai atent. Şi am să încep printr-o replică a trainerului Mihai Marin care mi-a rămas întipărită pe creier şi pe care noi, ăştia mai cu vechime la volan, tindem să o ignorăm:

„Dacă noi nu le generăm un mediu prietenos îi punem în pericol pe cei mai puţin experimentaţi.”

Iar cei aşa-zis experimentaţi uită nu doar normele de circulaţie, ci şi pe cele de bun simţ. Traficul haotic şi periculos de pe străzile noastre nu este nici pe departe o situaţie normală, chiar dacă noi ne-am obişnuit cu ea şi o luăm ca atare. Am să las mai jos câteva dintre lucrurile pe care cred că ar trebui să le avem în vedere constant.

• Aproape 2000 de oameni mor în fiecare an pe şoselele din România. Aşa, cam un sat întreg dispare la fiecare an în accidente rutiere.
• Media Uniunii Europene este de 9 copii morţi la 1 milion de locuitori sub 18 ani. În România sunt 27 de copii morţi la milionul de locuitori.
• Copiii care nu sunt protejaţi cu echipament de siguranţă sunt de 7 ori mai expuşi riscului de a fi răniţi în accidente rutiere.
• 83% dintre copii scapă fără vreo rană din accidentele rutiere datorită scaunelor speciale.
• Accidentele auto sunt cauza principală a deceselor şi rănilor grave suferite de copiii cu vârste între 0 şi 14 ani.
• Accidentele rutiere sunt cauza a 34% din totalul deceselor dintr-un an.
• Copiii de până la 135cm înălţime trebuie transportaţi doar în scaune speciale, potrivite categoriei de vârstă, înălţime şi greutate.

Apropo, ştiaţi că scaunele auto au apărut în SUA, la începutul anilor 30, dar abia 30 de ani mai târziu au început să fie gândite şi construite pentru siguranţa copiilor.

• Până la vârsta de 4 ani sunt recomandate scaunele poziţionate cu spatele la sensul de mers. Majoritatea accidentelor au loc cu impact frontal, la viteze mari. Copiii mici au oasele craniului moi şi nu pot proteja creierul de traumatisme, muşchii gâtului nu sunt dezvoltaţi şi nu pot amortiza o mişcare violentă a capului, coloana vertebrală este imatură, iar ligamentele sunt laxe.

Şi pentru că ştiu că cei mici sunt foarte grăbiţi şi parcă nici părinţii nu sunt prea răbdători, iată care sunt punctele pe care le au copiii de îndeplinit ca să ştiţi că pot fi transportaţi în maşină fără scaun sau înălţător.

• Nu folosiţi alte accesorii decât cele din dotarea scaunului, neomologate. Adică: fără pernuţă de gât, protecţie de centură, protecţie împotriva căderii capului (dacă îi cade capul în timpul somnului înseamnă că cel mic nu este aşezat bine în scaun), huse suplimentare, jucării cu prindere de scaun etc.

Dacă aţi fost implicat într-un accident, cu sau fără copil în maşină, este obligatorie schimbarea scaunului auto. Acesta poate avea microfisuri invizibile. Şi dacă banii vă sunt grijă în acest caz, aflaţi că sunteţi despăgubiţi. Trebuie doar să menţionaţi în constatatea amiabilă prezenţa scaunului în maşină şi ideal este să aveţi şi factura, ca să primiţi suma întreagă. Din acelaşi motiv nu este recomandată nici utilizarea unui scaun auto second hand. Bonus, chiar dacă nu a fost implicat în vreun accident, plasticul se deteriorează şi nu mai oferă siguranţa necesară.

Cele mai periculoase practici într-un autoturism pentru cei cu copii:

• Copilul ţinut în braţe sau lăsat liber pe banchetă
• Copilul lăsat singur în maşină
• Copilul lăsat pe scaunul din dreapta-faţă
• Atenţia către copil în timpul mersului (oglinzile auto pentru supraveghere sunt soluţia ideală)
• Alţi pasageri, fără centură de siguranţă
• Centurile largi şi centurile răsucite
• Scoaterea copilului din scaun în timpul mersului
• Obiecte dure sau bagaje neancorate
• Hrănirea copilului în mers

Şi o să vă întrebaţi poate ce treabă au centurile alea răsucite, pasagerii fără centuri sau obiectele/bagajele neancorate. Orice răsucire a centurii sau aşezarea ei greşită anulează efectul acesteia sau poate provoca leziuni serioase în caz de accident. Iar dacă se întâmplă un accident, orice om sau obiect se transformă în impact într-un proiectil. Practic, nu e doar persoana neasigurată în pericol, ci poate răni o alta, asigurată.

Ar mai fi multe de spus, dar eu vă sfătuiesc din toată inima să mergeţi la acest curs. Pe lângă informaţiile esenţiale din modulul teoretic veţi primi altele, vitale, în cel practic. Eu am aflat cum se simte un impact la 13km/oră (clipul de la începutul articolului), dar şi cum să ies dintr-o maşină răsturnată şi să scot copilul din ea. Aţi zice că nu e mare lucru, aşa-i?

Cursul Ghidul Părintelui Responsabil la Volan are ca scop conștientizarea faptului că viața copiilor este în mâna părinților când sunt cu toții în trafic și că orice abatere de la regulile de siguranță le poate pune viața în pericol. Trainerii ATA îşi propun să îi ajute pe participanți să își îmbunătățească abilitățile de condus defensiv și tehnicile de protejare a copiilor în timpul deplasării. Obiectivul este să reducă numărul de accidente în care conducătorul auto ar putea fi implicat, indiferent de culpă. Pentru Academia Titi Aur un părinte prezent la curs înseamnă un copil salvat, iar pentru fiecare copil salvat ATA va planta un copac pentru a susține viața pentru viață. Prețul cursului este 550 lei cu TVA inclus. Iar dacă prezentaţi codul morusbianca10ATA primiţi 10% reducere. 

Sunt convins că niciun părinte nu îi dorește răul copilului său, problema este că nu conștientizează riscul la care își expun copiii atunci când circulă cu mașina. Trebuie să înțelegem că mașina este o armă și cel mai important lucru este să învățăm să o controlăm pentru a evita să ajungem în situații de limită. – Titi Aur, câștigător a 49 de raliuri şi deţinător a opt titluri de campion al României

Şi nu uitaţi: niciodată, dar niciodată nu sunteţi doar voi pe şosea.

The post Cum am învățat să ies dintr-o mașină răsturnată appeared first on Bianca Moruș.

Ştiu însă că acest caz a trezit sentimente de revoltă şi printre cei care obişnuiesc să îşi lovească copiii. Sigur, se apără spunând că ei nu ar fi ajuns niciodată la aşa ceva, că ei mai dau o dată, de două ori, de 10 ori, dar ca lecţie, ca educaţie, nicidecum cu ură. Acest articol, şi mai ales ultima parte, este pentru toţi cei care au lovit măcar o dată în viaţă un copil, dar şi pentru toţi cei care au fost măcar o dată în viaţă loviţi atunci când erau copii. Primii poate vor înţelege de ce fac sau au făcut lucrul acesta, ce provoacă prin agresiunea lor şi vor lucra mai mult la autocontrol. Ceilalţi poate vor înţelege mai bine anumite lucruri la ei, reacţii şi acţiuni şi vor alege ca ei să nu devină vreodată agresori.

Răspunsurile la întrebările mele pe această temă au venit de la Bogdana Păcurari, psiholog şi psihoterapeut cu specializare în Analiză Tranzacţională şi în consiliere de familie şi cuplu.

Retard mintal, tulburare de personalitate asociată cu tulburări de comportament, episoade de incoerenţă, comportament agresiv, ideaţie suicidară. Toate acestea au fost precizate de psihologul care s-a ocupat de cazul femeii şi a decis totuşi că e în beneficiul copiilor să fie reintegraţi în familie. Explică-mi, te rog, ce sunt toate lucrurile de mai sus şi ce impact au asupra persoanei diagnosticată cu ele. Cum o afectează pe ea şi pe cei din jur? În opinia ta, femeia asta, cu tot istoricul său, mai avea voie să fie lângă copiii ei?

Cred că în partea de media se știu încă prea puține lucruri despre acest caz încât să putem să tragem o concluzie aproape de realitate. Din acest motiv și nu numai, nu sunt în măsură să mă pronunț asupra profesionalismului persoanei care s-a ocupat de acest caz. Ca specialist, pot să spun că în cazuri de tulburări de comportament grave, cu comportament agresiv și suicidar, pentru a putea măcar încerca să se obțină rezultate bune încât persoana să fie capabilă să aibă grijă de ea însăși și să fie responsabilă pentru îngrijirea copiilor, se lucrează terapeutic cu persoana care este sub medicamentație și sub supravegherea unui psihiatru. Iar dacă copiii rămân în grija familiei, DGASPC are obligația de a verifica îndeaproape evoluția cazului.

Din păcate însă, de foarte puține ori se întâmplă și concret pașii de mai sus. Prin urmare, șansele de reabilitare ale persoanei sunt foarte scăzute.

Avem o legislație neadecvată realității curente și incapabilă să protejeze copilul de violență în general, fie ea în familie, în școală sau pe stradă.

Copiii au fost transformaţi, la rândul lor, în agresori. Ce impact are asta pe termen lung – psihologic, social, uman, în toate privinţele? Ce ar trebui să se întâmple cu aceşti copii de acum înainte ca să poată avea şansa la o viaţă cât de cât normală? Sau mai bine spus, mai există această şansă? Practic, băiatul de 10 ani este criminalul propriului frate.

Și aici, e de verificat dacă s-a întâmplat în realitate asta. În orice caz, moartea fratelui cauzată de mamă este în fapt o traumă severă asupra membrilor familiei și cu impact pe termen lung pe toate planurile. Va fi de lucrat cu frații atât terapeutic cât și psihiatric, cel puțin pentru o perioadă. De asemenea, în perioada următoare, cel mai important este ca ei să fie reintegrați într-o rutină, cu cineva cât mai familiar, într-un mediu sănătos, care să le ofere siguranță și predictibilitate pe termen lung. Posibilitatea ca ei să se transforme în viitori agresori există așa cum există și probabilitatea de a fi în postura de victimă în viitor.

Efectul traumei este perceput diferit de fiecare persoană, în funcție de temperamentul propriu, în funcție de cum s-a raportat ea la experiențele de viață.

Cu mult suport terapeutic și un mediu familial nou sănătos, se pot obține rezultate bune. Vedem deseori frați crescuți de aceeași părinți, cu aceleași experiențe posibil traumatizante în familie, însă diferit interpretate și integrate de fiecare dintre ei. Nu e doar stilul parental ce își pune amprenta asupra copilului. În funcție de temperamentul propiu, putem lua decizii total diferite despre viață.

Avem un istoric încărcat de violenţă familială în România, iar mentalităţile sunt extrem de greu de schimbat. Cum crezi tu că am putea ieşi puţin din zona asta, să nu mai considerăm că bătaia este o formă de educaţie?

Cred că în ultimii ani s-a început o muncă consistentă în acest sens și vedem asta în deschiderea cu care vin tot mai mulți părinți în cabinetele noastre pentru a învăța un stil de educație bazat pe iubire și lipsit de violență. Cred că deja sunt multe progrese, de la munca făcută de colegii mei psihologi în cabinete, aportul tuturor blogurilor de parenting din țară, ONG-uri, conferințe, cărți, emisiuni, multă informație tot mai disponibilă și tot mai aproape de părinți și viitori părinți. Cred că deja am început procesul de conștientizare, chiar dacă pentru o mică parte dintre părinți.

Da, mai este încă foarte mult de lucrat pentru a schimba mentalități și cred că pe lângă continuarea celor de mai sus, un aport important la schimbare ar fi modificarea legislației pentru a proteja cu adevărat victimele violenței, atât copii cât și mame, femei sau angajați la locul de muncă. De asemenea, cred că și programa școlară, activitățile în școală și rolul psihologului ar trebui modificate pentru a se face o parte de informare și prevenție.

La fiecare articol pe care îl scriu pe tema violenţei familiale primesc din multe părţi celebra replică „o palmă la fund n-a ucis pe nimeni”. OK! Nu ucide, deşi mi se pare revoltător să ne raportăm la a ucide sau nu. Ce face palma aia la fund în creierul şi sufletul celui care o primeşte?

Da! Și aici vorbim tot de schimbare de mentalități, de efectul diferit traumei asupra fiecăruia, de deschiderea spre informare, spre schimbare și nu în ultimul rând, despre fidelitatea persoanei devenită adultă față de proprii părinți. Pe de altă parte, (exceptând cazuri de psihopatologie unde discutăm despre alte mecanisme de apărare și lipsă de control) fiecare părinte își dorește ce e mai bun pentru copilul lui. În momentul în care devine agesiv, verbal sau fizic, nu o face cu intenția de a-l răni propriu-zis pe copil. Nu este vorba despre copil de fapt și despre ceea ce a făcut el greșit. Părintele reacționează agresiv atunci când nu poate să își controleze propriile reacții, propriile emoții. Neîndeplinirea așteptărilor de către copil crează furia părintelui care nu are abilitatea de a o gestiona. Copilul devine din ce în ce mai vehement în cererea lui, părintele se simte din ce în ce mai lipsit de control asupra situației și își descarcă toata energia asta negativă din corp lovind copilul sau țipând și amenințând.

Singurul efect pe care îl are o palmă dată la fund celui mic este acela de a-i declanșa senzaţia de frică. Nu faptul că înțelege că a greșit îl va determina pe cel mic să nu comită din nou o greșeală, ci teama de a nu fi lovit din nou. Frica este cea care modifică comportamentul copilului, iar ceea ce este cu adevărat îngrijorător e faptul că cel mic nici nu înţelege de ce i se aplică acest tratament.

Sunt foarte multe studii recente ce atrag atenția asupra agresivității fizice și emoționale asupra creierului copilului şi asupra comportamentului în viitor. Cu cât copiii primesc mai des palme la fund, cu atât mai mare este tendința lor de a-și sfida părinţii, dar este sporit și comportamentul agresiv, riscul de tulburări mintale și de dificultăţi cognitive, precum și cel de a dezvolta tendinţele antisociale.

Agresivitatea, fizică sau emoțională, erodează relația părinte-copil. Creează spaimă în copil, care se percepe pe el însuși vinovat, se percepe rău, nedemn de iubire. Copilul devine temător și crește riscul de anxietate pe termen lung. Poate dezvolta deficit de atenţie, probleme de concentrare și tulburări ale somnului.  Pe viitor îi creează teama de angajament în relații, teama de a-și asculta propria voce interioară, de a avea încredere în el însuși că poate reuși în viață, că poate obține ce își dorește. ”Mama mă iubește și mă lovește” – copilul învață că agresivitatea este o normalitate, că în relațiile de iubire este firesc să existe abuz și nu va putea dobândi abilități de a gestiona pe viitor situațiile în care el însuși simte furie și situațiile în care este expus la furia celorlalți. Cel mai des în situațiile de bullying în școală, copiii agresori sunt ei însuși pedepsiți, agresați verbal și/sau fizic acasă. Acești copii învață că atunci când celălalți nu sunt de acord cu el, este în regulă să folosescă agresivitatea pentru a obține ce își doresc.

Atunci când un copil mic este lovit, sistemul său limbic, adică centrul emoțional al creierului, trimite o alertă deoarece identifică o situație periculoasă. Copilul înţelege deci, că este în pericol, așa că ține minte incidentul. Acesta se va simți neajutorat în fața pericolului, copleșit de emoțiile pe care le are și își va pierde încrederea în părinte, care în restul timpului îi transmite mesaje de iubire. Pe lângă teama resimţită, apar în timp și resentimentele, care crează probleme de comunicare serioase între părinte și copil.

NU există dovezi științifice conform cărora un copil ar avea “crize iraționale de furie”/reacții care să nu fie justificate din punct de vedere al dezvoltării lui. Cercetările din neuroștiințe ne arată faptul că reacțiile emoționale și comportamentale intense vin din procesul de dezvoltare cognitiv prin care acesta trece. Emisfera dreaptă, cea emoțională, stă la bază deciziilor pe care un copil le ia în diverse situații specifice pe care nu le înțelege, nu le poate explica, nu poate exprima ceea ce simte. Nu ne putem aștepta ca un copil mic să ia decizii raționale, pentru că emisfera stangă este într-un amplu process de dezvoltare la această vârstă. Astfel, nu există “crize iraționale de furie” ale unui copil mic, ci există un proces natural de dezvoltare și învățare. Mai mult decât atât, perioada între 2 și 3 ani, numită de către specialiști “the terrible twos”, este perioada în care creierul trece prin multe procese de dezvoltare și astfel apar multe reacții emoționale din categoria furiei, dar și comportamente asociate acestora: strigăt, țipat, ridicat tonul, trântit pe jos, auto-agresiune sau agresiune îndreptată către ceilalți. Luând în calcul aceste aspecte, tot studiile științifice ne arată că atunci când un copil are un astfel de comportament, părintele trebuie să se apropie de cel mic cu calm, iubire, să îi ofere înțelegere și apreciere și nu să îl “educe” folosind un comportament agresiv. Altfel, concluzia pe care copilul o trage despre viață este următoarea: “dacă mama/tata când fac ceva ce lor nu le convine mă lovesc, atunci și eu când cineva face ceva ce mie nu îmi convine trebuie să lovesc pentru a-mi atinge obiectivul”.

Las mai jos şi câteva dintre resursele indicate de psihologul Bogdana Păcurari referitoare la agresiunile asupra copiilor. E vorba de studii, nu de poveşti.

Nu e uşor să schimbi felul în care ai trăit o viaţă întreagă. Nu e uşor să schimbi modele tradiţionale de „educaţie”. Nu e uşor nici să trăieşti cu amintirile agresiunilor.

Pentru oricine vrea să înţeleagă mai bine fenomenul, de oricare parte ar fi, analizele de mai jos pot fi un bun punct de plecare. Iar data viitoare când ridici mâna asupra propriului copil, adu-ţi aminte că în acel moment eşti mai rău decât un străin de pe stradă care îţi loveşte copilul. În acel moment eşti omul cel mai de încredere din existenţa lui, omul care îi distruge capacitatea de a se mai încrede în cineva şi de a înţelege unde a greşit, dacă a greşit.

Bibliografie:

Studiul: “Spanking and child outcomes: old controversies and new meta-analyses”, publicat in Journal of Family Psyhology, vol. 30, autori: Gershoff, Elizabeth T., Grogan-Kaylor, Andrew – Studiul a fost publicat în Journal of Family Psychology si face o analiză complexă a tuturor cercetărilor publicate în ultimii 50 de ani care studiază acest comportament aplicat asupra a 160.000 de copii.

Analiza: “Physical punishment of children: lessons from 20 years of research”, www.ncbi.nlm.nih.gov, autori: Dr. Joan Durrant, Dr. Ron Ensom

Cartea: Creierul copilului tău – Daniel J Siegel & Țină Payne Bryson.

Nu uitaţi: dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, daţi follow şi paginii mele de Facebook. der-color: „

The post ”Mama mă iubește și mă lovește” – ce se întâmplă în creierul şi sufletul copiilor agresaţi de propriii părinţi appeared first on Bianca Moruș.