Scria o doamnă pe Facebook de faptul că fiica ei, şi ea de clasa 0, ca a mea, i-a mărturisit că îşi face griji şi povestea cum au decurs discuţiile în acest sens. I-a sărit un domn în cap că e doar vina lor, a părinţilor, că dacă ei nu îi băgau prostii în cap, ea n-ar fi avut nicio problemă.

Şi am văzut negru în faţa ochilor, pentru că ştiu câte griji şi-a făcut fiica mea legat de şcoală, învăţătoare, colegi, inclusiv de faptul că s-ar putea să nu se descurce. Şi toate grijile ei nu au venit nici de la mine, nici de la tac-su, nici de la prieteni, ci de la acest sistem ordinar în care a supravieţuit timp de câteva luni.

Ca să aveţi imaginea completă, am să încep cu începutul. Fiică-mea a urmat cursurile unei grădiniţe particulare. Nu pentru că ne dădeau banii afară din casă, nici pentru că aveam idei preconcepute. Avea 2 ani când am decis că e momentul să intre în colectivitate, iar primul gând a fost creşa de stat, despre care auzisem multe lucruri bune. Când am mers să discut cu directoarea, m-am trezit în faţă cu o persoană agramată şi care nu înţelegea de ce vreau atât de mult să văd clasele. Cu chiu, cu vai s-a lăsat înduplecată să îmi permită accesul. Am găsit câte 30 şi ceva de copii în fiecare sală, toţi pironiţi în faţa televizoarelor, iar jucăriile erau aşezate toate undeva sus, unde niciunul dintre ei nu putea ajunge. Vorbim de copii de 2 ani, da? Printre discuţii am aflat, cu stupoare, că nu exista nici măcar o educatoare în acea creşă, ci doar îngrijitoare. Cred că s-a ridicat praful în urma mea la cât de repede am ieşit când am înţeles ce e acolo. Aşa că următorii 3 ani şi jumătate Diana şi i-a petrecut în compania unor educatoare ce erau, mai presus de orice, oameni. Când am auzit-o prima oară că-i spune „Te iubesc” educatoarei ei m-am topit toată de fericire.

Pentru că a terminat grupa mare la 5 ani şi-un strop am decis să o repete şi am zis că n-ar fi rău să meargă la o grădiniţă de stat, ca să se obişnuiască cu stilul, având în vedere că între timp renunţasem la ideea de şcoală privată. A fost una dintre cele mai mari greşeli pe care am făcut-o vreodată. N-am să detaliez pentru că încă nu sunt capabilă să vorbesc sau să scriu despre asta în termeni relativ civilizaţi. Am să vă spun doar că în clasa respectivă au avut loc abuzuri de toate felurile, se rosteau înjurături pe care eu cred că nu le cunosc, copiii se băteau ca pe maidan, educatoarele urlau ca nişte demente şi aveau grijă să expună probleme ale unor copii în faţa altor părinţi. A, da, şi erau agramate. Mai mult, în condiţiile în care copiii adunaţi acolo aveau probleme grave de comportament, erau lăsaţi frecvent singuri în clase. Am încercat să discut cu educatoarele, cu directoarea, cu părinţii. Eram dispusă să fac plângeri peste tot, să dorm pe la Minister, dar să nu mai permit să se întâmple toate mizeriile de acolo. Ştiţi câţi părinţi mi-au răspuns în momentul în care le-am expus problemele (cunoscute, de altfel) şi le-am cerut să căutăm o soluţie? Unu. Pe privat. Care mi-a spus că şi el este nemulţumit. Şi atât. Atunci am înţeles că n-am de ce şi pentru cine să lupt. Atunci am înţeles că incapacitatea şi lipsa de implicare şi pregătire a educatoarelor era una, dar că problemele plecau în primul rând de la părinţi. Directoarea se face vinovată la rândul ei de lipsă de implicare. În loc să încerce să ia măsuri, încerca să bage totul sub preş, ca să nu-i afecteze imaginea. Dar părinţii, părinţii au tăcut şi ei mâlc. Acela a fost momentul în care mi-am luat copilul şi nu m-am mai întors. Nu dau înapoi de la luptă de obicei, dar uneori nu ai pentru ce lupta. Era mult mai important să-i redau copilului meu încrederea în el şi în ceilalţi, decât să rezolv probleme pe care ceilalţi nu le vor rezolvate. Acum ştiţi şi de ce, de la începutul primăverii, Diana a fost umbra mea peste tot. Avea nevoie să se ştie protejată, în siguranţă. Iar eu aveam nevoie să o pregătesc pentru orice avea să urmeze la şcoală.

Aici bătaia era pe 2 învăţătoare cu renume. Le-am căutat şi eu puţin pe internet, că voiam să ştiu ce le recomandă. Una pune virgulă între subiect şi predicat, cealaltă propovăduieşte minunile partidului aflat la conducere. Am fost la Ziua Porţilor Deschise, în speranţa că voi primi totuşi o speranţă. Prima cu care am vorbit este actuala învăţătoare a Dianei. A povestit atunci cu ea, i-a spus despre faptul că la clasa ei copiii trebuie să se distreze şi mi-a spus mie că weekendul este pentru familie, nu pentru teme. Ne-a plăcut şi am sperat. Am mai întâlnit atunci o învăţătoare, la fel de tânără, la fel de deschisă. În rest, lucrurile nu se arătau deloc promiţătoare. Şi nici şcoala nu părea prea primitoare. Am răsuflat puţin uşurată când am văzut unde era repartizată Diana, dar nu aveam nicio siguranţă. Am continuat să-i spun totuşi copilului meu că va fi bine, va avea o doamnă faină şi colegi buni. Până azi dimineaţă însă Diana a fost leşinată de griji.

– Poate nici doamna asta n-o să fie cum părea. Ştii şi tu că educatoarele alea într-un fel vorbeau cu părinţii, altfel erau cu noi, copiii.

Am găsit-o în curtea şcolii pe doamna respectivă, înconjurată de copii şi părinţi, mai ales de părinţi. Părea mai mult despre ei. Ei trebuia să vorbească cu învăţătoarea, ei trebuia să stea lângă copii, ei trebuia să vadă prezentarea. Nu toţi, nu vreau deloc să generalizez, dar destui cât să încurce puţin lucrurile. Vreau să pun totul pe seama emoţiilor şi să le dau credit. I-am spus Dianei să stea acolo şi mi-am asigurat un loc în care să nu deranjez, dar din care să pot fi văzută de ea. Pentru că m-a căutat mult cu privirea. Era firesc. Apoi am văzut-o cum stă de vorbă cu noua ei învăţătoare, apoi cu o colegă şi atunci am simţit că poate fi bine.

N-am o poză frumoasă cu ea în bancă. N-am avut loc să-i fac. Erau alţii ocupaţi să le facă poze copiilor lor. Am trecut şi peste asta. Emoţii, momente, amintiri. Sunt importante pentru toţi.

Când a ieşit din clasă Diana radia. Mi-a spus cât de mult îi place şi că totul va fi bine. Abia atunci mi-a venit să plâng. N-am făcut-o totuşi. Am luat-o în braţe şi i-am spus cât de fericită sunt pentru ea.

Mi-am luat apoi o cafea mare şi am aşteptat şedinţa cu părinţii. Ştiam deja discuţiile de la alte clase, de la alţi prieteni. Şi ştiam deja cam ce urma să fac eu dacă aveam parte de aceleaşi lucruri.

Abia atunci am apucat să văd bine clasa. Băncile sunt aşezate într-un mic semicerc pentru ca toţi copiii să vadă mai bine. Clasa e proaspăt zugrăvită, cu perdele noi şi decorată tematic. Are colţ de citit, cu pernuţe, un mic şotron şi un mic colţ de joacă. Toate sunt făcute de învăţătoarea Dianei, care şi-a început discursul în felul următor:

– Nu am nevoie de imprimantă. Vă rog să nu vă supăraţi pe mine, dar chiar nu am nevoie. Am una relativ nouă, merge bine. Nu am nevoie nici de alte lucruri de care poate aţi mai auzit că e nevoie. Am nevoie doar să aveţi încredere în mine că ştiu ce fac.

Ne-a dat lista cu lucrurile necesare pentru copii (au costat toate în jur de 50 de lei) şi ne-a explicat că nu au nevoie de ghiozdan. Totul rămâne în clasă, nu cară decât pacheţelul şi apa. Ne-a vorbit despre unitate, familie, lucru în echipă şi dezvoltare personală. Ne-a vorbit despre metodă integrată de predare şi despre sinceritate şi înţelegere. Despre iubire şi empatie. Şi am simţit iar că ar putea fi bine. Am glumit despre grupul de whatsapp, dar ne-a zis că e totuşi important, că n-ar vrea să nu ajungă mesajele ei la noi toţi. A făcut mişto de părinţii care nu citesc niciodată mesajele şi pun aceleaşi întrebări la nesfârşit. Şi iar am simţit că ar putea fi bine.

Când am ieşit din şcoală am mai schimbat câteva vorbe părinţii care ne nimerisem la un loc. Iar spre final aud:

– Să mai facem un grup de whatsapp, pe lângă cel cu doamna.
– De ce?
– Ca să mai schimbăm impresii, sfaturi.

Eu, simţind ce urmează, insist:

– De ce? Nu e suficient unu?
– Pentru cadouri. Vine Crăciunul, Paştele. Sau poate vreţi să daţi separat?
– Dar de ce trebuie să dăm, doamnă?
– Că aşa e frumos.
– Pe mine vă spun din start să nu vă bazaţi. Nu iau nici separat, nici în grup. Vă spun de acum ca să nu fiţi surprinşi mai târziu.

Şi-mi dau seama că nu doar profesorii sau directorii sunt vinovaţi. Aaaa, sigur, moralitatea unora este mai mult decât îndoielnică, dar atâta vreme cât părinţii îşi pregătesc cadourile de pe 9 septembrie, atâta vreme cât închid ochii la mizeriile pe care le resimt propriii copii, ajung să cred că tot ei sunt cei care au dus sistemul ăsta de râpă. Şi nu pot decât să mă bucur că mai există profesori care nu au nevoie să fie cumpăraţi, care nu se blazează şi nu merg la şcoală doar ca să facă pontajul. Şi plâng, în acelaşi timp, pentru cei care nu au norocul să aibă astfel de profesori.

The post Ecuaţia „atenţiei” în şcoala românească şi grija pentru viitorul copilului, prost înţeleasă appeared first on Bianca Moruș.

Aşadar, zilele astea mă scot din minţi:

1. Mamele care le permit fetiţelor de 2-3 ani să îşi facă unghiile, le cumpără truse de machiaj şi le învaţă cum să fie sexi. E valabil şi pentru cele cu fete ceva mai mari, dar am observat că de pe la 2 ani se începe cu transformarea lor în Barbie de tip centură. Şi nu am să îmi cer scuze pentru limbaj, pentru că exact aşa arată.

2. Părinţii care îşi lasă copiii legaţi de gadget-uri, fără control. Nu sunt absurdă, nu cred că trebuie să îi ţinem departe de telefoane mobile sau computere şi ştiu că şi noi avem nevoie de time out. Dar când un copil de 4-5 ani are propriul telefon, cu acces nelimitat la internet şi slabe sau inexistente urme de parenting control, atunci îmi permit să spun că părinţii lui sunt nişte idioţi. Copiii sunt şi aşa debusolaţi, nu înţeleg lumea din jur şi sunt tentaţi să preia mai repede lucrurile proaste. Să îi oferi libertate pe internet este ca şi cum l-ai trimite singur, pe jos, la Constanţa. Pericolele sunt la fel de mari.

3. Părinţii care îşi tratează copiii ca pe nişte tâmpiţi. Le spun poveşti cu berze care umblă cu bebeluşi în cioc, îi lasă să creadă în zâne şi magie apoi se miră cum de a fost posibil ca odraslele lor să plece de mână cu primul străin care le-a zâmbit frumos şi le-a promis un inorog roz.

4. Părinţii care îşi ceartă mereu copiii dar nu observă niciodată lucrurile bune pe care le fac aceştia. E firesc să încerci să corijezi comportamentul celui mic, dar dacă nu faci decât să îl tragi de urechi şi uiţi să îl şi lauzi când e cazul sau să îi spui cât de mult îl iubeşti o să te trezeşti cu un viitor adult rece, indiferent la problemele celor din jur sau că o să caute înainte de vreme pe cineva care să îi ofere atenţia de care are nevoie. Mai precis, să nu vă mire dacă la 15 ani fuge de acasă cu cineva care are dublul vârstei lui.

5. Părinţii care îşi lasă copiii să facă ping-pong prin maşină, folosind mereu aceeaşi scuză patetică: „Nu stă în scaun. Urlă. N-am ce-i face! Tu nu ştii cum e, n-ai trecut prin asta”. Am mai scris despre subiectul ăsta, nu mai intru în detalii. Atât vă spun: uitaţi-vă pe net la imagini de la accidente de circulaţie şi imaginaţi-vă că în locul unei dintre victime este copilul vostru.

6. Părinţii care îşi compară copiii cu ai altora. Că faci tu comparaţii între bebeluşul tău de 8 luni şi al altuia, de aceeaşi vârstă, e una. Deşi nu te ajută deloc, e uşor de înţeles. Dar să îi explici copilului tău că e mai prost, mai urât sau mai neascultător decât orice alt copil, asta e de o cruzime inacceptabilă. Şi îţi garantez că nu va deveni nici mai deştept, nici mai frumos şi nici mai înţelegător. Va fi însă frustrat, va suferi şi nu va mai veni vreodată la tine să îţi spună ce îl doare sau de ce se teme, pentru că tu eşti primul om din viaţa lui care i-a arătat ce urâtă şi rea e lumea.

7. Părinţii care sunt convinşi că odraslele lor nu mint niciodată şi nu fac niciodată lucrurile despre care li s-a spus că sunt interzise. Asta, din păcate, este o boală generalizată. Orbiţi de dragostea extremă pentru copiii lor, foarte mulţi părinţi nu mai au capacitatea să vadă când cei mici îi joacă pe degete. Că vrem sau nu să acceptăm asta, piticii sunt actori desăvârşiţi. Ştiu cum să se ascundă şi cum să obţină ceea ce vor. Mint cu zâmbetul pe buze şi clipesc rapid din gene când sunt bănuiţi de o boacănă. Iar dacă tu te laşi păcălit de faţa ingenuă şi ignori toate semnalele, ba şi ce îţi mai spun alţii din jur, mai puţin implicaţi emoţional, poţi fi sigur că la adolescenţă nu vei mai şti absolut nimic din viaţa lui şi că nu vei mai avea niciun cuvânt de spus.

8. Părinţii care îşi folosesc copiii în războiul dintre ei. Dacă tu îţi urăşti mai tare partenerul sau fostul partener decât îţi iubeşti copilul, dacă tu îi spui celui mic că unul dintre cei 2 oameni ce reprezintă lumea lui toată este rău, urât şi altele din acelaşi registru, fă-ţi un abonament de lungă durată la psiholog. Şi fă-i şi lui, pentru că nimic altceva nu poate repara răul pe care l-ai făcut.

9. Părinţii care nu respectă dreptul copiilor de a nu agrea pe cineva. Mi se urcă sângele la cap ori de câte ori aud: „Pupă-l pe cutare!” sau „Ia-l în braţe pe nuştiucine.” De ce simt nevoia adulţii să le spună copiilor de cine trebuie să le placă sau pe cine trebuie să strângă în braţe? Vouă vă place să vă pupaţi la comandă sau să vă alintaţi cu oameni cu care nu rezonaţi? Sau chiar şi dacă vă place de cineva, aveţi mereu chef de alint? Respectaţi-le dreptul de a alege cum, cui şi când arată gesturi de iubire, pentru că altfel nu vor învăţa să îşi aleagă iubiţii şi prietenii în viaţă. Nu vor lua ce le place lor, ci ceea ce le-aţi arătat voi că trebuie să le placă. Iar asta nu poate aduce decât nefericire.

10. Părinţii care încearcă să obţină prin copiii lor ce nu au avut sau nu au putut face ei. Dacă tu ai vrut să devii Miss Universe nu înseamnă că fiica ta visează la acelaşi lucru. Dacă ţie ţi-a plăcut să faci baschet, nu înseamnă că fiul tău va fi as la acest sport. Nu le luaţi copiilor voştri ocazia să afle ce le place şi la ce sunt talentaţi. Oferiţi-le şansa să afle ce vor ei să facă în viaţă, nu ce vă doriţi voi să trăiţi prin ei.

sursa foto: pinterest.com

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post 10 lucruri care mă enervează la părinţii de azi appeared first on Bianca Moruș.