Prima semidezamăgire, la care însă mă aşteptam, a fost absenţa de la conferinţă a dr. Cătălin Cârstoveanu. De ce spun că mă aşteptam? Pentru că eram convinsă că dacă va apărea o urgenţă la spital, şi era aproape imposibil să nu apară, nu va ezita să aleagă meseria în detrimentul unei apariţii publice. Aşa că am pierdut eu să îl ascult dar cineva, undeva, a primit poate dreptul la viaţă datorită lui. Iar asta este cu adevărat de nepreţuit.

Primul discurs a fost cel al lui Alex Gâlmeanu, care a vorbit despre începuturile lui, despre talent, exerciţiu, muncă multă şi doza de noroc ce face să pară viaţa un pic mai uşoară. Căutaţi despre povestea cu aparatul vechi descoperit în Anglia şi BBC, care s-a implicat în caz sau despre efectul Anastasia. Sunt foarte interesante. Cel mai mult însă mi-a plăcut sfatul lui pentru noi toţi: portofoliul personal este extrem de important în orice domeniu ai activa, nu doar în cel al fotografiei. Pentru că până la urmă, în era digitală, cartea noastră de vizită nu se mai rezumă la o bucată de carton.

A urmat Lucian Mândruţă, despre care am aflat că munceşte de la 14 ani. Că vă place sau nu de el, trebuie să recunoaşteţi că e un individ de la care poţi învăţa foarte multe. Controversat, cu limba/scriitura ascuţită, este unul dintre cei care ştiu ce este acela jurnalism adevărat. În stilul caracteristic, a dat câteva sfaturi importante pentru cei mulţi care există acum în online: „Testează, vezi ce nu suportă publicul dar nu te lua mereu după el. Trebuie să scrii ce simţi. Testezi publicul dar nu eşti sclavul lui.”
Mi-au mai plăcut răspunsurile lui la 2 întrebări grele. Cel mai bun lucru care i s-a spus vreodată: „Îmi pare rău că te-am dat afară”. Cel mai greu de dus lucru care s-a spus despre el: „Lucrurile adevărate. Minciunile sunt minciuni dar adevărul te doare”. Iar discuţia despre perioada în care a predat la Facultatea de Jurnalism este o radiografie dură a prezentului.
„Când mă întâlneam prima dată cu studenţii, îi întrebam:
– Cine vrei să fii?
– Andreea Esca.
Asta am auzit o perioadă lungă. Apoi:
– Cine vrei să fii?
– Mircea Badea.
Şi atunci m-am retras. Era clar că nu mai aveam nimic în comun cu aceşti studenţi.”

Marius Manole a fost, pentru mine, încântarea zilei. Sincer, direct, amuzant, este un om pe care cred că aş fi în stare să îl ascult şi o săptămână şi tot nu m-aş sătura. Am să schiţez mai jos câteva dintre poveştile lui de la Webstock 2017.
„Ne plângem foarte tare că emisiunile de la televizor sunt foarte proaste, considerăm că oamenii care apar în ele nu ar trebui să ne reprezinte. Dar actorii, când le sună telefonul, refuză să accepte astfel de proiecte. Şi atunci cine să schimbe mentalităţi, cine să facă ceva mai bine? (…)
Eu am acceptat, dar n-am scos prea multe cuvinte. Sunt foarte empatic cu mediul în care trăiesc şi pentru mine televiziunea e un mediu foarte periculos. Pe mine dacă mă bagi în mocirlă, mă murdăresc. Dacă mă duci într-un mediu strălucitor, strălucesc. (…)
E trist să înceapă să te salute lumea pe stradă sau pe Facebook după o emisiune de televiziune când tu faci teatru. (…)
Eu iubesc teatrul. Am crezut încă de când eram mic că am o stea norocoasă. Am simţit că nu e bine să trăieşti oricum, am ştiut că trebuie să fac ceva mare cu viaţa mea. Apoi m-am îndrăgostit de viaţa asta. Dar oricât de cunoscut ai fi, o formă fără fond nu va rezista în timp. (…)
Nu mi s-a părut nimic greu în viaţa mea, deşi am trăit mai mult prin trenuri. Multă vreme mi-am povestit viaţa taximetriştilor, chelnerilor pentru că nu aveam cui altcuiva. Dar ştiam că ăsta e preţul pentru ca undeva, cândva să îmi fie bine. Sigur că mă mai apucau şi pe mine melancoliile, mai plângeam şi eu printr-o gară. Eu mi-am ales meseria asta tocmai pentru că am fost un pic handicapat emoţional. Părinţii mei nu mi-au spus niciodată Te iubesc, pentru că se considera că ne răsfaţă. Eu am făcut teatru pe post de terapie. Acum mă duc acasă şi îi spui lui tata Te iubesc şi nu mi-e ruşine cu asta. (…)
Nu ne mai permitem să fim aşa boemi cum eram odată. Am devenit mult mai pragmatici, aproape sportivi. Anul trecut am vrut să sparg toate barierele, să fac tot ce am crezut că n-o să fac vreodată: conduc, mă trezesc dimineaţa pentru matinalul de la radio(îl puteţi asculta de luni până joi, de la 7 la 11, la Smart FM), m-am lăsat de fumat. Nu mai e timp de alint. (…)
Pe mine mă distruge Nu-ul ăsta. Nu se poate. Ba se poate orice. În afară de moarte, se poate orice. Eu aşa cred. (…)
M-am prins foarte devreme că Social Media poate să mă ajute în meseria mea. Se întâmplă multe lucruri în Bucureşti şi atunci trebuie să cauţi o cale să ieşi în evidenţă. Plus că mă suspectez că am şi eu nevoie de o doză mare de atenţie, aşa cum spunea şi Lucian Mândruţă. Eu folosesc Facebook pentru promovare, în rest nu mă pricep la nimic. Nu mă bag în altele că dacă mă pui să argumentez m-am pierdut. (…)
Sunt o fire optimistă. Cred că mi s-a demonstrat că din orice am avut de câştigat. Cunoşti un om, te agăţi de o idee, inventezi ceva.”
După prânz au fost mai multe paneluri de dezbateri, despre tendinţele în digital, influencer marketing, Instagram, blogging. Mi-ar fi plăcut să particip la toate dar dacă m-aş fi plimbat printre săli n-aş mai fi înţeles nimic. Aşa că am ales-o pe cea mai apropiată mie iar pe celelalte le-am urmărit aici, ceea ce puteţi face şi voi dacă sunteţi curioşi să aflaţi şi ce n-am cuprins eu în articol.
Una peste alta, a fost o experienţă interesantă şi abia aştept ediţia aniversară de anul viitor.

Photo credit: Sabina Ghiormescu / Webstock 2017

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

E simplu. Mai mult decât simplu. Îndrăznesc să afirm(cine vrea şi poate, îl rog să mă contrazică) că pentru noi, toţi cei care scriem pe unde apucăm(blog, facebook, în palmă) despre copiii noştri, cu bune şi cu rele, lumea s-a schimbat radical de când au apărut chestiile alea mici şi urlătoare, cu care nu prea ştii ce să faci în primă fază. La început ţi s-ar părea mai sigur să ştergi de praf toate bibelourile preţioase ale bunicii cu excavatorul decât să pui mâna pe minunăţia aia care ţi-a apărut în faţa ochilor. Dar odată cu toate temerile venite la pachet(pe multe ţi le imaginezi, pe altele le vei descoperi pe parcurs) primeşti cel mai preţios dar pe care îl poţi primi vreodată: viaţa ta într-o altă viaţă. Şi descoperi cum e să rânjeşti ca fraiera la 4 dimineaţa, cu ochii cârpiţi de somn, uitându-te la îngerul de lângă tine. Descoperi cum n-ai nicio problemă să schimbi scutecele(atât de multe) pe care în urmă cu ceva vreme spuneai că tu nu le vei putea schimba vreodată. Ba mai şi analizezi conţinutul, ca să fii sigură că e totul în regulă. Descoperi că inima ta bate de 2 ori mai repede, fie de bucurie, fie de îngrijorare. Sau că n-ai fost în viaţa ta mai obosită şi totuşi asta nu te opreşte să îţi râdă sufletul şi faţa aşa cum nu au făcut-o niciodată. Descoperi că orice gest, orice sunet, orice lucru nou pe care îl face copilul tău îţi arată lumea în toată simplitatea şi frumuseţea ei. Descoperi că eşti tot tu acolo, dar un tu mai fericit şi mai îndrăgostit decât ai fi crezut că poţi fi. Şi vrei să împărtăşeşti asta cu toată lumea.

Sigur, nu idealizăm. Nu toţi, cel puţin. Mulţi dintre cei care scriem(nu despre parenting neapărat, ci despre viaţa de părinte) vorbim şi despre feţele mai puţin strălucitoare ale acestei ipostaze. Şi încercăm să învăţăm, facem greşeli pe care încercăm să nu le repetăm(nu ne iese mereu, cum nici copiii noştri nu învaţă din prima tabla înmulţirii), povestim din experienţele noastre şi încercăm să învăţăm şi din experienţele altora. Avem păreri, convingeri. Mai citim nişte studii, mai vorbim cu nişte medici. Dar mai presus de orice, unii dintre noi chiar înţelegem că nu există reţete perfecte, ci doar lucruri pe care le poţi adapta la felul copilului de a fi.

Oricum ar fi, că se vor a fi experţi în parenting sau simpli oameni care îşi împărtăşesc părerile cu ceilalţi, toţi au un lucru în comun: au realizat că cea mai mare realizare a lor pe lumea asta sunt copiii. Nu că nu sunt oameni capabili, profesionişti în meseriile lor, iubitori de viaţă aşa cum e ea. Dar oricum ai da-o, într-un fel sau altul, cei mai mulţi dintre noi ajungem ca cei pe care îi arătam cu degetul pe când eram fără de copii: un pic tâmpiţei şi extaziaţi până la infinit de orice banalitate pe care o face copilul. Sigur, mulţi ştim că nu avem nişte mici Einstein pe acasă dar vreau şi eu să îl văd pe acela care se extaziază în timp ce i se explică mişcarea browniană a moleculelor şi probabilitatea tranziţiei atomice. Sau mai bine nu, că tocmai a mai construit fiică-mea un lego şi simt nevoia să îi dau importanţa cuvenită.

Acum, nu e ca şi cum ai pune laptopul cu forţa în faţa cuiva şi l-ai obliga să citească. Şi totuşi, cumva, curentul ăsta a ajuns să deranjeze. Mie mi se pare că am început să fim deranjaţi de prea multe lucruri naturale şi uităm să le blamăm pe cele care ne fac rău nouă, ca societate.

Iar cineva tare drag mie spunea aşa: “Unii oameni cântă, alţii creează, alţii pictează. Şi îi admirăm cu toţii pentru ceea ce fac. Gândeşte-te că un copil este opera de artă a fiecăruia dintre noi.”

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.