Conform dexonline, TRADÍȚIE, tradiții, s. f. Ansamblu de concepții, de obiceiuri, de datini și de credințe care se statornicesc istoricește în cadrul unor grupuri sociale sau naționale și care se transmit (prin viu grai) din generație în generație, constituind pentru fiecare grup social trăsătura lui specifică. Obicei, uzanță; datină. Informație (reală sau legendară) privitoare la fapte ori evenimente din trecut, transmisă oral de-a lungul timpului. [Var.: (înv.) tradițiúne s. f.] – Din fr. tradition. Sursa: DEX ’09 (2009)

Deci, din start vorbim despre concepţii, obiceiuri vechi. Aş vrea să vă reamintesc că în trecut aşa-numitele vrăjitoare erau arse pe rug. Era un obicei popular în acea perioadă şi sprijinit de majoritatea oamenilor. Acelaşi lucru este valabil şi pentru sclavie. Sau pentru luptele dintre gladiatori. Sau pentru bigamie, care încă este permisă în unele părţi ale lumii şi nu se mai revoltă nimeni. Deci asta cu tradiţia nu înseamnă nimic. Acum vreo 20 de ani, nu mai mult, să trăieşti împreună cu un bărbat fără să fii căsătorită încă era ceva greu de digerat în societatea noastră cea tradiţionalistă. Nu mai spun că dacă mai şi făceai copii fără să ai acte, aveai şanse mari să câştigi statutul de paria. Azi, în privinţa asta lucrurile sunt uşor mai blânde. Da, încă mă întreabă oamenii, nedumeriţi, de ce nu mă mărit. Da, încă sunt mulţi care nu pricep de ce nu am făcut nunta odată cu botezul copilului. Încă se uită unii ciudat că nu am acelaşi nume cu al fiică-mii şi nu o dată am fost întrebată dacă sunt divorţată. Pare mai uşor de acceptat un divorţ decât o relaţie fără căsătorie. Dacă stau să caut în acelasi Dex, pot fi catalogată drept amantă chiar.

AMÁNT, -Ă, amanți, -te s. m. și f. Persoană care întreține relații de dragoste cu o persoană de alt sex, fără a fi căsătorit cu aceasta; iubit2, ibovnic. – Din fr. amant, lat.amans, -ntis. Sursa: DEX ’09 (2009)

Fără prea multe explicaţii, mie îmi este bine aşa. N-am simţit vreodată nevoia de acte, nici să îmi schimb numele, nici să mă leg(temporar sau definitiv) printr-o hârtie care nu îmi aduce nimic(şi aici nu discutăm despre aspecte financiare, investiţii, moşteniri că deviem grav). Dar aşa sunt eu şi aşa îmi place mie. La fel de bine îi înţeleg pe cei care vor să se căsătorească, visează la ziua nunţii, simt că e un gest care îi împlineşte. Bravo lor! Dar de ce doar un bărbat şi femeie trebuie să aibă dreptul să trăiască acest lucru ca şi cuplu, nu reuşesc să pricep. Nu înţeleg disperarea de a le lua o bucurie(şi până la urmă, nişte drepturi) unor oameni, că asta sunt de fapt şi de drept. Sunt oameni care se iubesc şi vor să îşi poarte numele, să se ştie împreună în toate. Cine suntem noi să le judecăm alegerile? Cine suntem noi să le decidem soarta? Cine suntem noi să le interzicem să devină o familie şi în acte? Cu ce ne încurcă pe noi, aştia care trăim în cupluri heterosexuale, căsătoria dintre homosexuali? Cu cu ne afectează? Am să închei spunându-vă că fiică-mea, când desenează familia, se desenează pe ea, pe taică-su şi pe mine plus un câine şi o pisică(imaginari, cel puţin pentru moment). Şi nu, nu greşeşte cu nimic. Familia are câţi membri vrei tu să aibă, înrudiţi sau nu, dar pe care îi vrei aproape mereu, inclusiv în desene. Dacă unii vor şi acte pentru asta, de ce trebuie să ne opunem? Ce rău ne face în mod direct căsătoria unor oameni care se iubesc? Oare nu urâm prea mult în numele aşa-zisei normalităţi, încercând să le minimizăm lor iubirea?

Sursa foto: sqwears.co.uk/history-of-lgbt-rights-uk/

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Despre familia tradiţională, altfel appeared first on Bianca Moruș.

Acum o să vă explic de ce unii oameni, când spun că nu îşi doresc mai mult de un copil, gândesc astfel. Şi excludem din start problemele financiare sau pe cele de sănătate, că astea sunt alte treburi. Eu am făcut copilul pentru că mi l-am dorit. L-am făcut când am crezut că am suficientă minte în cap şi când a vrut şi corpul, ajutat de medici. Nu am nimic cu mamele tinere, asta însemnând femeile de sub 30 de ani, dar eu nu eram pregătită pentru o asemenea responsabilitate la vremea respectivă. Am preferat să mă distrez cum şi când am vrut, să muncesc cât am simţit eu că trebuie, asta însemnând de multe ori că ajungeam acasă doar să fac un duş şi să mă schimb, totul fără să mă simt vinovată că cineva, undeva mă aşteaptă şi plânge de dorul meu.

Apoi a venit fiică-mea. Şi am lăsat totul în spate, inclusiv pe mine, ca să pot să îi ofer ei tot ce credeam eu că are nevoie: dragostea mea, energia mea, atenţia mea. Nu am considerat că fac vreun sacrificiu când pierdeam petrecere după petrecere, când nu mai aveam timp pentru mine sau prietenii mei, că nu am mai avut concediile cu care eram obişnuită şi multe altele. Eu am ales să îi dedic aproape în totalitate aceşti ani. A, nu vă gândiţi că e usor. Uneori îmi venea să mă duc pe un câmp şi să merg ca nebuna, urlând. Dar îmi reveneam repede când îi vedeam zâmbetul minunat iar mai târziu când îşi punea braţele după gâtul meu şi îmi spunea că sunt viaţa ei.

Cu toate greutăţile dar şi cu tonele de lucruri frumoase pe care ţi le aduce un copil, pentru mine a fost clar de la bun început: dacă nu ies gemeni, eu mai mult de unu nu fac. Numiţi-l egoism sau spirit de autoconservare, mie un copil mi-e de ajuns. Vreau să îi ofer doar lui toată dragostea părintească de care sunt capabilă. Vreau să mă dedic lui în totalitate când vine vorba de timp acordat copilului. Vreau să fiu atentă doar la el când e vorba de el. Iar de aici începe partea de egoism. Fiică-mea a crescut şi a început să înţeleagă tot mai multe lucruri. Nu le şi acceptă pe toate, e adevărat. Dar tot simt că îmi recapăt, cu anumite limite, viaţa de odinioară. E adevărat că ea merge cu mine cam peste tot, dar asta nu ma încurca mai deloc. Nu mai stau să schimb scutece, nu mai stau să mă uit la ea cum urlă şi să nu ştiu de ce şi ce să îi fac, nu mă mai tem că s-ar putea sufoca în somn. Mă rog, aţi prins ideea. Lucrurile sunt din ce în ce mai lejere la nivelul ăsta. Eu respir din ce în ce mai usor şi mai bine, îmi mai găsesc timp şi pentru mine şi pentru cei cu care îmi face plăcere să fiu.

Şi atunci de ce aş lua-o de la capăt? E doar o întrebare retorică, desigur. Noi, mamele cu un singur copil nu aşteptăm răspunsuri, precum cei care nu înţeleg de ce nu vrem mai mulţi.

The post Sindromul mamei cu un singur copil appeared first on Bianca Moruș.