Realitatea e că nu ai cum să nu simţi fiori prin tot corpul când vezi 50.000 de oameni cântând la unison melodie după melodie, cântece ale unui băiat simplu, dintr-un orăşel din Marea Britanie, băiat care urcă pe scenă îmbrăcat în blugi şi tricou, fără band sau dansatori, doar el cu chitara şi o mulţime de sentimente de împărtăşit.

Şi cred că tocmai ăsta este marele lucru din toată această poveste: că un băiat cu un aspect fizic departe de cel ce ar putea provoca suspine printre doamne şi domnişoare aduce în faţă dragostea şi te face să visezi la o iubire firească, reală, bazată pe fapte şi sentimente, nicidecum pe muşchi lucraţi la sală sau buze umflate, şi nu de indignare.

Când vezi 50.000 de oameni care merg să vadă un artist ce nu are nevoie de artificii pe scenă înţelegi că lumea nu este definitiv pierdută. Iar când oamenii aceia cântă împreună cu el despre iubire, locuri frumoase, amintiri şi oameni buni, suferinţă şi luptă, vulnerabilitate, umanitate, ştii că ei simt toate lucrurile astea şi îşi doresc să trăiască pentru ei, nu pentru alţii. Îşi doresc să nu aibă nevoie de măşti, ci să aibă libertatea de a se arăta lumii întregi cu bune şi cu rele.
Timp de 2 ore Ed Sheeran i-a ajutat să trăiască acest vis. Să nu mai conteze părerea celorlalţi, ci starea lor de bine. Să nu mai fie imagine, ci suflet.

Am plecat de pe Arenă pe o ploaie torenţială menită nu să cureţe, ci parcă să ducă mai departe bucuria de a trăi. Am ajuns acasă cu picioarele negre, dar cu sufletele albe.
Şi aşa mi-a venit ideea că n-ar fi rău dacă am încerca să trăim şi să transmitem lucrurile astea şi în zilele obişnuite, banale, nu doar la ocazii speciale. Aşa că vă lansez o provocare. Timp de o săptămână, pe lângă lucrurile mai mult sau mai puţin obişnuite, mai mult sau mai puţin bune, să vă faceţi timp în fiecare zi să scrieţi şi despre lucruri bune sau frumoase. O postare pe zi să fie sub ideea #letsspreadlove. Într-o lume plină de cinism şi luptă pentru supremaţie sau supravieţuire, haideţi să fim noi cei care dăm tonul şi tonul să fie cu blândeţe şi iubire.

Nu uitaţi: dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, daţi follow şi paginii mele de Facebook.

The post Din luminile astea faci constelaţii – #letsspreadlove appeared first on Bianca Moruș.

Când am ajuns pe Domeniul Ştirbey erau deja mii de pici şi părinţi care stăteau la soare, pe pături, alergau desculţi prin iarbă sau se amuzau la piesa de teatru din acel moment. Mai aveam puţin până la scenă când văd cum pitica o zbugheşte de lângă mine şi se aruncă în braţele cuiva, care se apucă să o pupe. Când m-am mai apropiat puţin m-am şi dumirit. Fiică-mea era în braţe la Mirela a.k.a. Tanti Prezentatoarea. Am convins-o cu greu că ar fi frumos din partea ei să o lase să respire un pic şi să se pregătească pentru spectacol. Cuvântul spectacol a fost până la urmă magic, la fel ca şi concertul, de altfel.

Când au urcat pe scenă urlau copiii de zici că eram noi, ăştia mai bătrâni, la Metallica sau Depeche Mode. Iar acum, ca să fiu sinceră, nici adulţii nu erau tocmai indiferenţi. Poate tocmai de-aia nu m-am simţit aiurea că am cântat şi eu fiecare melodie cap-coadă. Ce, nu sunt şi eu un copil? Marea mea durere, la propriu, a fost că fiică-mea nu a vrut să rateze nimic, dar nimic, prin urmare am stat mai bine de oră cu ea în cârcă. Faţa mea spune totul.

Iar când fiică-mea credea că s-a terminat, a venit cireaşa de pe tort. A stat faţă în faţă cu preferatele ei.

Am plecat spre casă undeva după 9 seara iar pe drum mi-a repetat în neştire cât de mult i-a plăcut spectacolul. După 50 n-am mai numărat. La culcare însă mi-a mai spus de câteva ori că i-a plăcut foarte mult. Şi că mai vrea.

The post Cu copilul la concert appeared first on Bianca Moruș.