Încă o treabă foarte tare care vine odată cu trecerea anilor(am stabilit deja că bătrâneţea nu există în această ecuaţie) este că arăţi mult, dar mult mai bine decât în urmă cu 15 ani. Nu e obligatoriu să fii mai slabă sau mai tonifiată, deşi în unele cazuri se poate. Dar acum ştii mult mai bine ce haine te pun în valoare, ştii să te machezi astfel încât să îţi fie observate punctele forte, nu cearcănele. Şi chiar şi când nu ai chef să te machezi/aranjezi într-o zi, nu-ţi mai vine să intri în pământ de ruşine. Odată pentru că, am stabilit deja, nu-ţi mai pasă de ce spun alţii şi doi, pentru că eşti mult mai împăcată cu tine şi cu felul în care arăţi.

Apoi, vrei, nu vrei, înveţi să le zâmbeşti şi celor care îţi stau în gât. Nu mult, cât să îi convingi că nu i-ai expedia pe lună şi că sunteţi de aceeaşi parte a baricadei. Pentru că între timp ai învăţat că dacă te războieşti cu toată lumea nu ai mereu şanse de câştig, indiferent de câtă dreptate ai.

Pe de altă parte, nici nu mai laşi persoanele neplăcute ţie să îţi invedeze spaţiul personal. Pentru că acum nu mai ai nervi de omorât cu oameni cu care nu rezonezi. A, şi nici să refuzi pe cineva nu mai este o corvoadă, aşa cum era în tinereţe. Ba dimpotrivă, uneori poate fi chiar eliberator.

Nu mai ieşi în oraş noapte de noapte. Nici nu te mai ţin picioarele, nici nu-ţi mai doreşti. Dar şi când ieşi, ştii de ce. Trăieşti în 5 ore cât alţii într-o săptămână. Iar a doua zi, dimineaţa, te întrebi cum naiba, în urmă cu doar… 15 ani, puteai să ieşi în fiecare noapte, să înveţi şi să munceşti, toate la pachet. Îţi răspunzi singură în timpul punctelor de suspensie de până în „15 ani”.

Nu te mai vezi cu prietenii zi de zi. Nici n-ai cum şi când, nici n-aţi mai avea atâtea să vă spuneţi. Nu vă mai arde de filosofeală fără rezultat acum. Dar şi dacă nu vă vedeţi juma de an, discuţiile sunt la fel de nonşalante şi de plăcute ca în urmă cu obsedantul deja „15 ani”. Pentru că asta e prietenia, printre altele. Puterea de a nu te rupe oricât de rar te-ai vedea cu cineva.

Nu mai ai atâtea zile libere pe câte îţi doreşti, dar le foloseşti mai cu cap pe alea pe care le ai. Sau mai bine spus, le trăieşti la intensitate mai mare, fie că te duci să faci off-road sau să zaci pe o plajă. Pentru că totul se reduce la cât de bine îţi cureţi creierul, nu la cât de multe faci în cel mai scurt timp cu putinţă.

Cat atât despre 35. Aşa, pe lista scurtă. Mai mult ca sigur însă că atunci când o să mă mut în anii 40 o să mă cred şi mai deşteaptă, ceea ce nu e rău deloc.

The post When in 35 appeared first on Bianca Moruș.

Le recunoaşteţi? Le-aţi auzit? Mai rău: le-aţi resimţit?

În timp ce tot mai mulţi oameni îşi deschid inimile şi povestesc despre cât de rău le-au făcut bătăile primite în copilărie, parcă şi mai mulţi încearcă cu îndârjire să dovedească cum că lipsa bătăii din aşa-numita educaţie e doar o modă, nicidecum o soluţie. Evident, ei sunt primii care se dau exemplu. Ce dacă au încasat câteva scatoalce? Au ajuns oameni serioşi. Ce dacă şi-au văzut mama călcată în picioare de tată? A doua zi se ducea femeia la muncă, deci nu era nimic grav. Ce dacă urletele stăteau în loc de explicaţii? Aşa îi intra mai bine în cap unde a greşit. Prin urmare, ce dacă îi mai dă şi el două palme la fund copilului? E un răsfăţat şi un indolent şi nu pricepe altfel. Ce dacă are doar trei ani? Nu mai e copil mic, să nu priceapă ce îi spui. Aşa se comportă şi cu copilul ajuns la vârsta adolescenţei. Nu se mai înţelege deloc cu el. A luat-o razna, aşa că bătaia este unica soluţie.

Ce refuză să înţeleagă aceşti oameni(poate pe unii chiar nu îi duce capul, poate alţii nu vor să recunoască pentru că ar trebui să lupte cu prea multe sentimente, poate că pentru unii e mai simplu aşa) este că ce fac ei se numeşte dresaj. Iar dresajul este o sabie cu două tăişuri. Pe de o parte, obiectul dresajului poate deveni extrem de docil, dar nu pentru că a înţeles că a greşit(în cele mai multe cazuri nici nu a greşit) ci pentru că este atât de terorizat, atât de disperat să nu fie lovit din nou, şi din nou, şi din nou, încât ar face orice, s-ar tranforma în stană de piatră, numai să nu mai devină ţinta animalului care se consideră stăpân. Şi va sta toată viaţa cu capul în jos, nu va şti că are dreptul să îşi spună părerea, să îşi ceară drepturile sau să fie propriul său stăpân. Reversul medaliei este când obiectul dresajului va face exact ceea ce a fost învăţat. Adică va aplica la rândul său lecţia violenţei. Poate chiar faţă de cel care a predat-o. Sau poate se teme încă de el şi atunci se răzbună pe cei pe care îi întâlneşte. Poate cu cel cu care trăieşte. Poate cu copilul lui. Într-o variantă ceva mai blândă, poate a înţeles că violenţa fizică nu ajută la nimic. Şi nu recurge la ea. Dar instinctul îl are. Şi luptă cu el zi de zi. Şi poate explodează verbal. Apoi regretă şi nu ştie cum să facă să nu mai ajungă acolo. Oricum ar fi, bătaia lasă urme. Vânătăile trec. Durerea din suflet, niciodată.

Şi cu toate poveştile de care vorbeam mai devreme şi multe altele, nu reuşesc să pricep de ce atâţia oameni sar acum să apere bătaia şi pe adepţii ei. Dacă tu, adult, nu ai accepta în ruptul capului să primeşti o palmă, cum poate să ţi se pară acceptabil să i-o dai copilului tău? Dacă tu, adult, iei foc când te jigneşte cineva sau te înjură, cum poate să ţi se pară acceptabil să te comporţi aşa cu copilul tău?

Nu doar că legile noastre mi se par mult prea slabe şi în acest domeniu, dar mi se pare că am ajuns la stadiul în care bătaia este atât de firească în vieţile noastre încât nu avem nicio problemă să o promovăm în gura mare. Cum trebuie să fii tu, ca om, să spui că o palmă nu face atât de mult rău? Îmi pare similar cu cei care, în cazul unui viol, spun că poate şi victima a greşit cu ceva. Atât de bolnavă este societatea noastră? Atât de mutilaţi sufleteşte suntem încât actele de violenţă, de orice fel, ni se par mai uşor de acceptat decât să acceptăm că noi nu suntem animale? Avem creier şi trebuie să îl folosim. Avem copii şi vrem să crească într-o lume mai bună. Putem sau nu să le oferim şansa asta?

The post Apologia bătăii appeared first on Bianca Moruș.