De Crăciun, primim vizite. Unul dintre vizitatori încalcă cu bună-ştiinţă regulile cunoscute şi îi aduce fiică-mii un ou Kinder. Înghit în sec şi îi spun că îl poate lua. Mă roagă să o ajut să îi scoată ambalajul. O ajut. Mă roagă să i-l desfac. Îl desfac. Ia jucăria iar ciocolata o duce şi o aruncă la gunoi.

În supermarket, trecem pe lângă iaurturile acelea cu tot felul de personaje Disney pe ambalaje.
– Mama, astea nu sunt bune!
– Aşa e, Di!
– Hai să luăm din alea verzi. Alea sunt bune.

Ajungem apoi la raionul cu apă şi sucuri. Dintre toate cutiile colorate şi paracolorate, fiică-mea se duce senină şi alege cutia cu mere şi sfeclă, presate. Un alt copil se duce şi ia una dintre cutiile colorate şi cu personaje de desene pe ele, moment în care fiică-mea se duce glonţ la el:
– Ăsta nu e bun. Nu e sănătos.

Nu cred în minuni. Poate o să funcţioneze, poate nu. Dar ştiu că e de datoria mea să încerc. Şi mai ştiu un lucru. Când un om încearcă să facă ceva bun, nu-i spune că nu poate. Nu-i spune că se chinuie degeaba. Dacă ţii neapărat să vorbeşti, încurajează-l. Dacă nu poţi, mai bine taci. Uneori tăcerea chiar e de aur. Poate chiar de diamant.

The post Ai ce creşti, măcar până la un punct appeared first on Bianca Moruș.

A venit Mickey Mouse în România. Cu toata gaşca Disney după el. Sau aşa credeam eu. Ca un părinte deschis la plăcerile copilului, am zis că nu trebuie să ratăm momentul. Ştiam că fiică-mea nu este ahtiată după personajele Disney, dar Minnie e o constantă în viaţa ei iar muzica şi dansul, la fel. Prin urmare am considerat că nu avem ce pierde. Asta dacă nu luăm în considerare banii daţi pe bilete. Ei bine, la faţa locului lucrurile nu au fost atât de simple.
Pluto şi Daisy au lipsit cu desăvârşire, motiv pentru ca mândra să ţipe insistent după primul dintre ei. Iar Mickey, Donald, Goofy şi Minnie era mai mult de umplutură. Baza au fost alte personaje Disney, alt motiv pentru ca mândra să o ceară iar şi iar pe Minnie pe scenă. Am trecut peste momentele critice şi am păstrat distracţia. A ei, că eu m-am simţit cam cârcotaşă. Bine, sunt, dar parcă nu le-am căutat cu lumânarea. Textele mi s-au părut cam nepotrivite pentru copii. „Nu m-am apucat de fumat doar pentru că aşa mi-a spus doctorul” şi „Bogaţii merg cu caleaşca, săracii merg pe jos” m-au cam aricit rău de tot. Apoi, produsele puse la vânzare aveau preţuri demne de cluburile de fiţe din Mamaia, începând cu o banală apă, trecând prin punga de popcorn poleită parcă cu aur şi ajungând la jucăriile banale, dar care sigur au vreun diamant mic ascuns pe undeva. Pauza a părut menită strict să crească vânzările, căci puştii se distrau de minune şi nu simţeau nevoia să se oprească. Tocmai ce îi explicasem fiică-mii că nu pot să îi cumpăr jucăria pe care a văzut-o la alţi copii, pentru că magazinele sunt în afara sălii şi s-au şi înfiinţat vânzătorii ambulanţi printre scaune odată ce s-a aprins lumina. Costumele personajelor păreau mai degrabă desprinse din filme sexi decât din desene animate iar actorii mi s-au părut foarte slabi. Nu ştiau textul foarte bine şi de obicei erau întârziaţi. Sunt convinsă că cei mici, din fericire, nu au băgat de seamă lucrurile astea. Fiică-mea a vorbit de spectacol încă două săptămâni după, în fiecare zi. Deci per total, a meritat. Dar parcă tot mi-aş dori să nu fiu nevoită să îi explic după un spectacol că nu trebuie să discriminăm şi că banii nu sunt totul în viaţă.

The post Picii se distrează, părinţii îngenunchează appeared first on Bianca Moruș.