Ai ce creşti, măcar până la un punct

Dacă aţi mai citit articole de-ale mele, ştiţi că sunt uşor obsedată de alimentaţia cât se poate de sănătoasă a fiică-mii. Dacă nu, vă mai spun o dată. 🙂 Am ignorat pe cât am putut toate „sfaturile” mai mult sau mai puţin bine-voitoare, de genul: „Dă-i copilului să guste din toate, că pofteşte şi n-o să-l mai ţii departe când o să pună mâna” sau „N-o să rezişti. Până într-un an jumate o să mănânce de toate” sau „Te chinui degeaba” şi alte variaţiuni pe aceeaşi temă. Nu o ţin într-un bol de sticlă. Acum mănâncă şi ea nişte tort la aniversările de la grădiniţă. Dar mă încăpăţânez în continuare şi eu nu îi cumpăr nici bomboane, nici ciocolată, nici prăjituri, nici sucuri „pentru copii”, la care doar culoarea are vreo legătură cu fructul sau legumele din poze. Şi nici nu fac dulciuri prea des, ca să nu îi creez obişnuinţa desertului. Nu cred în celebra formulă: supă/ciorbă, felul 2 plus desert. Desertul e o găselniţă, nu o necesitate. Şi vă spune asta un om disperat după dulciuri, mai ales după cele cu ciocolată. Înainte să apară mândra făceam nişte brioşe cu sos de ciocolată de mâncai şi plângeai, plângeai şi mâncai. Acum plâng cu gândul la ele. Fac toate astea în ideea că, învăţată aşa, nu va ajunge ca mine, să plângă la gândul dulciurilor. Şi unele semne îmi arată că am dreptate. Cel puţin deocamdată.

De Crăciun, primim vizite. Unul dintre vizitatori încalcă cu bună-ştiinţă regulile cunoscute şi îi aduce fiică-mii un ou Kinder. Înghit în sec şi îi spun că îl poate lua. Mă roagă să o ajut să îi scoată ambalajul. O ajut. Mă roagă să i-l desfac. Îl desfac. Ia jucăria iar ciocolata o duce şi o aruncă la gunoi.

În supermarket, trecem pe lângă iaurturile acelea cu tot felul de personaje Disney pe ambalaje.
– Mama, astea nu sunt bune!
– Aşa e, Di!
– Hai să luăm din alea verzi. Alea sunt bune.

Ajungem apoi la raionul cu apă şi sucuri. Dintre toate cutiile colorate şi paracolorate, fiică-mea se duce senină şi alege cutia cu mere şi sfeclă, presate. Un alt copil se duce şi ia una dintre cutiile colorate şi cu personaje de desene pe ele, moment în care fiică-mea se duce glonţ la el:
– Ăsta nu e bun. Nu e sănătos.

Nu cred în minuni. Poate o să funcţioneze, poate nu. Dar ştiu că e de datoria mea să încerc. Şi mai ştiu un lucru. Când un om încearcă să facă ceva bun, nu-i spune că nu poate. Nu-i spune că se chinuie degeaba. Dacă ţii neapărat să vorbeşti, încurajează-l. Dacă nu poţi, mai bine taci. Uneori tăcerea chiar e de aur. Poate chiar de diamant.