De multe ori am fost întrebată ce şi cum am făcut de am un astfel de copil şi mereu am răspuns la fel: „Am avut un material bun cu care să lucrez.” Da, fac parte din categoria oamenilor care nu cred că există o reţetă pentru toată lumea. Cred că poţi să scoţi la suprafaţă şi să şlefuieşti ceea ce există deja. Nu cred că poţi învăţa empatia, de exemplu, aşa cum nici nu poţi convinge pe cineva să fie agresiv dacă îi lipseşte această genă.

Sigur că nu am un copil perfect. Nici pe departe. Nici genial nu e şi cei care mă cunosc ştiu că e tocmai ce nu mi-aş fi dorit pentru el. Eu îmi doresc altele pentru fiică-mea: îmi doresc să fie sănătoasă (se subînţelege), să fie fericită, să iubească şi să fie iubită, lucruri d-astea simple, pentru oameni simpli. Şi ca să poată face lucrurile astea cred că are nevoie să interacţioneze cu cât mai multă lume şi să fie expusă cât mai multor situaţii.

Mai nou a trecut la provocări, la autoprovocări. Aşa cum s-a întâmplat într-o după-amiază frumoasă, când am mers la un workshop de ceramică în centrul Bucureştiului. A modelat ea ce a modelat, le-a făcut capul calendar doamnelor cu care ne-am însoţit pe acolo, dar la un moment dat a decis că sunt prea puţini oameni la atelier. Aşa că s-a ridicat frumos de la măsuţă şi s-a apucat să invite trecătorii să ni se alăture. Ştiţi cum fac fetele acelea din Centrul vechi, când vă îmbie să intraţi în localul la care lucrează? Fix aşa era a mea, doar că ea avea altă ţintă.

• Bună ziua! Doriţi să învăţaţi să modelaţi în lut? E gratis, iar Ana e artistă.

Prima persoană pe care a invitat-o era o doamnă cu un copil cu vreun an, doi mai mare decât Diana. Atât eu, cât şi restul celor de la atelier am rămas siderate când am văzut reacţia doamnei în faţa piticei. Scârbă amestecată cu iritare şi ceva răutate. Şi-a tras copilul de parcă a mea era ciumată şi m-am mirat sincer că nu a scuipat-o sau înjurat-o. A urmat un şir de reacţii destul de dubioase, de care Diana nu mai avusese parte până acum. Au venit apoi şi alte refuzuri, mai blânde şi civilizate, dar preponderente erau tot cele nefiresc de dure.

Deja mă gândeam că a fost o idee foarte proastă să o las să facă asta, că o să sufere şi o să ia totul foarte personal. În timp ce eu îmi făceam o mie de griji, ea continua să se mire de reacţiile oamenilor, dar să continue să intre cu alţii în vorbă.

La un moment dat o doamnă se opreşte şi îi cere mai multe detalii despre workshop. Îmi era clar că nu o interesează deloc partea cu olăritul, ci să discute mai mult cu fiică-mea. Au urmat câteva minute foarte haioase, în care Diana îi explica de ce ar trebui să încerce, iar doamna îi explica cât de topită e după ea. Lovitura de graţie a venit când doamna a scos nişte bani din portofel şi i-a spus fiică-mii că îşi doreşte să primească ceva făcut de ea. După şocul şi jena iniţiale, a rămas stabilit ca Diana să-i facă ceva cap-coadă şi să i-l lase la magazinul respectiv, de unde să îl ridice peste câteva zile. Este work in progress acum.

Doamna Gabriela, dacă printr-o cale nebănuită ajungeţi să vedeţi acest articol, să ştiţi că săptămâna viitoare vă aşteaptă struţo-cămila dintre bol şi scrumieră.

A mai urmat o serie de refuzuri destul de neplăcute, apoi un domn şi-a îndulcit refuzul cu un măr. Un altul cu un şir de mărgele. Deh, ştiu bărbaţii cum să ajungă la sufletul unei femei – o mâncare bună şi ceva bijuterii. Apoi o altă doamnă s-a oprit din drum şi i-a acordat Dianei câteva minute din timpul său. Au modelat împreună un coşuleţ şi au stat la poveşti. Iar Diana a prins aripi din nou.

Una peste alta, după-amiaza chiar a fost una reuşită. Am revăzut şi cunoscut oameni tare faini, cu care am stat de vorbă pe îndelete. Am aflat poveşti, am râs cu poftă şi am reuşit să fac ce n-am mai făcut de multă vreme: să studiez oamenii, să-i văd cu bune şi cu rele, să le observ reacţiile şi să încerc să le înţeleg, să aflu ce este în spatele lor.

Nu pot să nu remarc însă diferenţele dintre noi, ăştia de pe meleagurile autohtone şi alţii de prin ţări europene. Acolo nu trebuie să intre nimeni în vorbă. Zâmbesc ei automat când văd copii, la restaurante le fac meniuri speciale, au facilităţi pentru ei pe oriunde te duci, fie că vorbim de muzee sau de magazine. Sigur, sunt convinsă că nivelul de trai îşi spune cuvântul, dar cred că noi suntem propriii stăpâni, noi suntem cei care decidem dacă abandonăm în faţa grijilor şi a necazurilor şi ne transformăm în nişte persoane neplăcute şi necivilizate. Probabil am pretenţii prea mari. În ţara în care mai mult de 60% dintre copii confirmă că sunt bătuţi de părinţi, iar peste 20% dintre adulţi consideră că bătaia este o formă de educaţie, eu îmi doresc să văd că adulţii îi respectă pe cei mici.

Mă încăpăţânez să cred totuşi că oamenii ca cei din povestea noastră, şi îi includ aici şi pe cei care nu s-au oprit la poveşti, ci doar au zâmbit şi au refuzat politicos vor câştiga şi se vor impune în lumea asta despre care insist să cred că poate fi mai bună şi mai frumoasă.

Nu uitaţi: dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, daţi follow şi paginii mele de Facebook.

The post O seară aparent banală s-a transformat într-un experiment social appeared first on Bianca Moruș.

A fost o vreme când cel mai important lucru era să am prieteni.

Apoi mi-am dorit să plec de acasă și să îmi câștig independența.

Mi-am dorit să fiu iubită.

Mi-am dorit să iubesc.

Când am descoperit un nodul suspect mi-am dorit să fiu sănătoasă.

Mi-am dorit să am succes.

Apoi am vrut să am bani.

Au fost multe lucruri pe care mi le-am dorit, care într-un anumit moment al vieții mele au contat mai mult decât orice.

Când am rămas însărcinată nimic altceva nu a mai contat decât să am un copil sănătos.

Când am aflat că fiică-mea e sănătoasă, mi-am dorit să fie fericită. Și de mai bine de 5 ani viața mea se învârte în jurul ei. Așa că atunci când am fost întrebată care este cu adevărat cel mai important lucru pentru mine, răspunsul mi s-a părut evident: copilul meu.

Și așa și este într-o oarecare măsură.

Un experiment extrem de interesant, la care am participat aseară, mi-a scos la iveală altceva, un ceva pe care îl bănuiam și nu prea, îl simțeam și parcă totuși, nu.

Trupa de teatru senzorial invitată la lansarea Bibliotecii de Esențe Silva ne-a invitat, la rândul ei, să ne punem căști audio, mască de somn și să ne lăsăm purtați într-o poveste. O poveste a fiecăruia și totuși a tuturor, bazată pe toate celelalte simțuri, mai puțin pe văz. Și știți de ce? Pentru că deși ni se pare că ochii ne ajută să vedem și să înțelegem lucrurile mai bine, tocmai ei sunt cei care ne păcălesc.

La capătul celor câteva minute am înțeles că acum, cel mai important lucru sunt eu. Că am nevoie ca eu să fiu bine. Doar așa pot să fac și să transmit binele mai departe.

Nu vă imaginați că am intrat brusc într-un proces revoluționar și că îmi voi schimba viața în mod radical. Nici nu știu dacă voi face vreo schimbare în acest moment sau dacă vreau să o fac. Știu doar că eu nu m-am uitat pe mine definitiv. Și că eu îmi voi oferi mai mult din ceea ce am nevoie la un moment dat.

Fie că îmi doresc să urc pe munte.

Sau să stau culcată pe spate, în iarbă, privind la stele.

Sau să dansez o noapte întreagă până nu-mi mai simt picioarele.

Sau doar să zac pe fotoliu, cu un pahar cu vin în brațe și să plâng în hohote la un film ireal de siropos.

Da, cumva, visele mele în această perioadă nu mai au legătură cu materialul, cu reușitele și cu topurile. Visele mele sunt cu mult mai simple și mai aproape de natural. Nu spun că e bine. Nu spun că e rău. Spun că e un sentiment senzațional să descoperi ce contează cu adevărat pentru tine într-un anumit moment și să nu-l lași să dispară în neant.

Acum, să vă povestesc puțin și despre această Bibliotecă de Esențe lansată aseară, căci este unul dintre cele mai drăguțe proiecte pe care le-am văzut în ultima vreme. Timp de 6 săptămâni, Silva în parteneriat cu Librăriile Cărturești, transformă etajul 2 al Cărturești Carusel într-un spațiu în care suntem îndemnați să ne acordăm câteva momente doar nouă, să ne gândim la ceea ce este important cu adevărat pentru noi. Fie că mergeți acolo la atelierele de storytelling ținute de minunat de talentatul Iulian Tănase(nu știu ce a fost în capul meu de nu m-am înscris și eu), la cele de fotografie sau gătit, sau pur și simplu ca să citiți din colecția de 30 de titluri recomandate de Iulian Tănase, Răzvan Exarhu și Laura Câlțea, este locul potrivit pentru mesajul organizatorilor: #SurprindeEsența.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Tu cum descoperi ce este cu adevărat important pentru tine? appeared first on Bianca Moruș.