***

– Mama, vreau să mergem acasă la Thea!
– Di, dar nu te-a invitat. Nu poţi să mergi acasă la cineva dacă nu te-a invitat.
– Dar eu vreau să merg.
– Şi nici nu poţi să mergi aşa, cu mâna goală.
– Nu-i nimic. Îmi pun mănuşi.

***

– Di, parcă ţi-am spus că nu ai voie cu beţe la grădiniţă.
– M-am jucat un pic.
– Dar eu cu cine am vorbit?
– Cu pereţii.
– Dar tu nu mai auzi?
– Eu sunt ocupată.

***

– Mama, ninge!
– Mda, ninge!
– Ninge mult.
– Cam ninge.
– Să facem un om de zăpadă.
– Nu acum. Când venim de la grădiniţă.
– Mama, zăpada e cam rece.
– Da, aşa e ea. Rece.
– Bine, diseară faci tu omul de zăpadă.

***

– Di, strângeţi jucăriile.
– Nu vreau.
– Strângeţi jucăriile, că ţi le arunc la gunoi.
– Strânge-le tu, mama!
– Dar ce, m-au jucat eu?
– Eu sunt obosită.

***

– Di, m-ai supărat! Nu se mai poate aşa.
– Mama, te iubesc. Te iubesc mult. Eşti viaţa mea.

Şi uite aşa se alege praful de educaţia copilului.

The post Copiii spun lucruri… adevărate appeared first on Bianca Moruș.

Scena 1
Avea până într-un an jumate, când ne îndreptam spre mare. Oprim să băgăm combustibil iar donşoara îşi manifestă interesul să se plimbe printre rafturile benzinăriei. Cum nu mă temeam că se înfige cu mâinile în dulciuri, am lăsat-o să îşi facă de cap. La un moment dat găseşte un ghiozdan cu un urs agăţat de el.
– Mama! Vreau!
– Nu am venit la cumpărături.
– Mamiiiii!(mieros)
– Di, nu ai nevoie de ghiozdan acum.
– Mama!(imperativ)
– Am spus nu.
În secunda doi dispare de lângă mine, se înfiinţează lângă taică-su, care era la casă şi ratase discuţia.
– Tatiii! şi îi întinde ghizdanul.
– Da, tati!
– Vreaaaaau!(din ce în ce mai mieroasă)
– Sigur, tati!
Şi ghiozdanul ajunge în mâinile casierului, pentru scanat.

Scena 2
Mergem noi la cumpărături de haine. Pentru ea, desigur. Luăm tot ce e nevoie şi ceva în plus şi ne aşezăm la coadă. Între timp, Di continuă să analizeze oferta. Şi găseşte, desigur, un animal de pluş. Desigur, îl vrea. Încep negocierile. 10 minute de discuţii şi explicaţii, cum că nu are nevoie de al nenumăratelea pluş, că nu îi foloseşte la nimic. Într-un final cedează şi ies victorioasă din magazin. Ne oprim apoi şi într-un supermarket, unde, desigur, găseşte un alt animal de pluş. Profită de lipsa mea din peisaj şi i-l cere lui taică-su. Evident, printre iaurturi şi sticlele cu lapte, m-am trezit şi cu o pisică miorlăitoare.

Scena 3
Un alt drum la supermarket s-a finalizat cu o cheltuială neprevăzută. Luăm d-ale gurii, ajungem invariabil şi pe lângă celebrele pluşuri. Ea cere, eu refuz. Îl urmăreşte ca o pisică pe taică-su şi îi cere o brăţară. Pe care, desigur, o primeşte.

Nu, nu vă imaginaţi că doar tatăl este cel păcălit. Şi pe mine m-a ţepuit de multe ori. Şi nu pot decât să îmi imaginez că lucrurile vor evolua. Şi să sper că va rămâne la fel de descurcăreaţă şi când va deveni adult.

The post Arta negocierii(sau cum ne joacă piticii pe degete) appeared first on Bianca Moruș.