Copiii spun lucruri… adevărate

La primul „mama” am fost în delir. La primul „tata” am dat petrecere. Apoi m-am plâns în nenumărate rânduri că nu vorbeşte, că e leneşă, că poate are nevoie să mergem la logoped. Şi auzeam doar:
– Profită! O să regreţi vremurile astea!
Ştiam şi eu asta, dar tot eram stresată. Acum aştept să adoarmă, ca să pot să am şi eu câteva momente de linişte. Doar că uneori se trezeşte şi în creierii nopţii, că mai are ceva de spus. Care este partea frumoasă, totuşi? Replicile. Replicile lor sunt absolut delicioase. Iar asta merită toată vorbăraia.

***

– Mama, vreau să mergem acasă la Thea!
– Di, dar nu te-a invitat. Nu poţi să mergi acasă la cineva dacă nu te-a invitat.
– Dar eu vreau să merg.
– Şi nici nu poţi să mergi aşa, cu mâna goală.
– Nu-i nimic. Îmi pun mănuşi.

***

– Di, parcă ţi-am spus că nu ai voie cu beţe la grădiniţă.
– M-am jucat un pic.
– Dar eu cu cine am vorbit?
– Cu pereţii.
– Dar tu nu mai auzi?
– Eu sunt ocupată.

***

– Mama, ninge!
– Mda, ninge!
– Ninge mult.
– Cam ninge.
– Să facem un om de zăpadă.
– Nu acum. Când venim de la grădiniţă.
– Mama, zăpada e cam rece.
– Da, aşa e ea. Rece.
– Bine, diseară faci tu omul de zăpadă.

***

– Di, strângeţi jucăriile.
– Nu vreau.
– Strângeţi jucăriile, că ţi le arunc la gunoi.
– Strânge-le tu, mama!
– Dar ce, m-au jucat eu?
– Eu sunt obosită.

***

– Di, m-ai supărat! Nu se mai poate aşa.
– Mama, te iubesc. Te iubesc mult. Eşti viaţa mea.

Şi uite aşa se alege praful de educaţia copilului.