moarte Archives - Bianca Moruș

”Mama mă iubește și mă lovește” – ce se întâmplă în creierul şi sufletul copiilor agresaţi de propriii părinţi
Nu ai cum să fii om firesc şi să nu te cutremuri când auzi detaliile din cazul de la Cluj, referitoare la moartea băieţelului de 9 ani şi agresiunile asupra lui. Nu ai cum să fii om firesc şi să nu te întrebi cum este posibilă o asemenea violenţă asupra unui copil, de ce mama a fost lăsată în preajma fiilor săi deşi erau cunoscute problemele ei, de ce bărbatul cu care trăia nu a fost mai vehement şi de ce nu a oprit nenorocirea.

Ştiu însă că acest caz a trezit sentimente de revoltă şi printre cei care obişnuiesc să îşi lovească copiii. Sigur, se apără spunând că ei nu ar fi ajuns niciodată la aşa ceva, că ei mai dau o dată, de două ori, de 10 ori, dar ca lecţie, ca educaţie, nicidecum cu ură. Acest articol, şi mai ales ultima parte, este pentru toţi cei care au lovit măcar o dată în viaţă un copil, dar şi pentru toţi cei care au fost măcar o dată în viaţă loviţi atunci când erau copii. Primii poate vor înţelege de ce fac sau au făcut lucrul acesta, ce provoacă prin agresiunea lor şi vor lucra mai mult la autocontrol. Ceilalţi poate vor înţelege mai bine anumite lucruri la ei, reacţii şi acţiuni şi vor alege ca ei să nu devină vreodată agresori.

Răspunsurile la întrebările mele pe această temă au venit de la Bogdana Păcurari, psiholog şi psihoterapeut cu specializare în Analiză Tranzacţională şi în consiliere de familie şi cuplu.

Retard mintal, tulburare de personalitate asociată cu tulburări de comportament, episoade de incoerenţă, comportament agresiv, ideaţie suicidară. Toate acestea au fost precizate de psihologul care s-a ocupat de cazul femeii şi a decis totuşi că e în beneficiul copiilor să fie reintegraţi în familie. Explică-mi, te rog, ce sunt toate lucrurile de mai sus şi ce impact au asupra persoanei diagnosticată cu ele. Cum o afectează pe ea şi pe cei din jur? În opinia ta, femeia asta, cu tot istoricul său, mai avea voie să fie lângă copiii ei?

Cred că în partea de media se știu încă prea puține lucruri despre acest caz încât să putem să tragem o concluzie aproape de realitate. Din acest motiv și nu numai, nu sunt în măsură să mă pronunț asupra profesionalismului persoanei care s-a ocupat de acest caz. Ca specialist, pot să spun că în cazuri de tulburări de comportament grave, cu comportament agresiv și suicidar, pentru a putea măcar încerca să se obțină rezultate bune încât persoana să fie capabilă să aibă grijă de ea însăși și să fie responsabilă pentru îngrijirea copiilor, se lucrează terapeutic cu persoana care este sub medicamentație și sub supravegherea unui psihiatru. Iar dacă copiii rămân în grija familiei, DGASPC are obligația de a verifica îndeaproape evoluția cazului.

Din păcate însă, de foarte puține ori se întâmplă și concret pașii de mai sus. Prin urmare, șansele de reabilitare ale persoanei sunt foarte scăzute.

Avem o legislație neadecvată realității curente și incapabilă să protejeze copilul de violență în general, fie ea în familie, în școală sau pe stradă.

Copiii au fost transformaţi, la rândul lor, în agresori. Ce impact are asta pe termen lung – psihologic, social, uman, în toate privinţele? Ce ar trebui să se întâmple cu aceşti copii de acum înainte ca să poată avea şansa la o viaţă cât de cât normală? Sau mai bine spus, mai există această şansă? Practic, băiatul de 10 ani este criminalul propriului frate.

Și aici, e de verificat dacă s-a întâmplat în realitate asta. În orice caz, moartea fratelui cauzată de mamă este în fapt o traumă severă asupra membrilor familiei și cu impact pe termen lung pe toate planurile. Va fi de lucrat cu frații atât terapeutic cât și psihiatric, cel puțin pentru o perioadă. De asemenea, în perioada următoare, cel mai important este ca ei să fie reintegrați într-o rutină, cu cineva cât mai familiar, într-un mediu sănătos, care să le ofere siguranță și predictibilitate pe termen lung. Posibilitatea ca ei să se transforme în viitori agresori există așa cum există și probabilitatea de a fi în postura de victimă în viitor.

Efectul traumei este perceput diferit de fiecare persoană, în funcție de temperamentul propriu, în funcție de cum s-a raportat ea la experiențele de viață.

Cu mult suport terapeutic și un mediu familial nou sănătos, se pot obține rezultate bune. Vedem deseori frați crescuți de aceeași părinți, cu aceleași experiențe posibil traumatizante în familie, însă diferit interpretate și integrate de fiecare dintre ei. Nu e doar stilul parental ce își pune amprenta asupra copilului. În funcție de temperamentul propiu, putem lua decizii total diferite despre viață.

Avem un istoric încărcat de violenţă familială în România, iar mentalităţile sunt extrem de greu de schimbat. Cum crezi tu că am putea ieşi puţin din zona asta, să nu mai considerăm că bătaia este o formă de educaţie?

Cred că în ultimii ani s-a început o muncă consistentă în acest sens și vedem asta în deschiderea cu care vin tot mai mulți părinți în cabinetele noastre pentru a învăța un stil de educație bazat pe iubire și lipsit de violență. Cred că deja sunt multe progrese, de la munca făcută de colegii mei psihologi în cabinete, aportul tuturor blogurilor de parenting din țară, ONG-uri, conferințe, cărți, emisiuni, multă informație tot mai disponibilă și tot mai aproape de părinți și viitori părinți. Cred că deja am început procesul de conștientizare, chiar dacă pentru o mică parte dintre părinți.

Da, mai este încă foarte mult de lucrat pentru a schimba mentalități și cred că pe lângă continuarea celor de mai sus, un aport important la schimbare ar fi modificarea legislației pentru a proteja cu adevărat victimele violenței, atât copii cât și mame, femei sau angajați la locul de muncă. De asemenea, cred că și programa școlară, activitățile în școală și rolul psihologului ar trebui modificate pentru a se face o parte de informare și prevenție.

La fiecare articol pe care îl scriu pe tema violenţei familiale primesc din multe părţi celebra replică „o palmă la fund n-a ucis pe nimeni”. OK! Nu ucide, deşi mi se pare revoltător să ne raportăm la a ucide sau nu. Ce face palma aia la fund în creierul şi sufletul celui care o primeşte?

Da! Și aici vorbim tot de schimbare de mentalități, de efectul diferit traumei asupra fiecăruia, de deschiderea spre informare, spre schimbare și nu în ultimul rând, despre fidelitatea persoanei devenită adultă față de proprii părinți. Pe de altă parte, (exceptând cazuri de psihopatologie unde discutăm despre alte mecanisme de apărare și lipsă de control) fiecare părinte își dorește ce e mai bun pentru copilul lui. În momentul în care devine agesiv, verbal sau fizic, nu o face cu intenția de a-l răni propriu-zis pe copil. Nu este vorba despre copil de fapt și despre ceea ce a făcut el greșit. Părintele reacționează agresiv atunci când nu poate să își controleze propriile reacții, propriile emoții. Neîndeplinirea așteptărilor de către copil crează furia părintelui care nu are abilitatea de a o gestiona. Copilul devine din ce în ce mai vehement în cererea lui, părintele se simte din ce în ce mai lipsit de control asupra situației și își descarcă toata energia asta negativă din corp lovind copilul sau țipând și amenințând.

Singurul efect pe care îl are o palmă dată la fund celui mic este acela de a-i declanșa senzaţia de frică. Nu faptul că înțelege că a greșit îl va determina pe cel mic să nu comită din nou o greșeală, ci teama de a nu fi lovit din nou. Frica este cea care modifică comportamentul copilului, iar ceea ce este cu adevărat îngrijorător e faptul că cel mic nici nu înţelege de ce i se aplică acest tratament.

Sunt foarte multe studii recente ce atrag atenția asupra agresivității fizice și emoționale asupra creierului copilului şi asupra comportamentului în viitor. Cu cât copiii primesc mai des palme la fund, cu atât mai mare este tendința lor de a-și sfida părinţii, dar este sporit și comportamentul agresiv, riscul de tulburări mintale și de dificultăţi cognitive, precum și cel de a dezvolta tendinţele antisociale.

Agresivitatea, fizică sau emoțională, erodează relația părinte-copil. Creează spaimă în copil, care se percepe pe el însuși vinovat, se percepe rău, nedemn de iubire. Copilul devine temător și crește riscul de anxietate pe termen lung. Poate dezvolta deficit de atenţie, probleme de concentrare și tulburări ale somnului.  Pe viitor îi creează teama de angajament în relații, teama de a-și asculta propria voce interioară, de a avea încredere în el însuși că poate reuși în viață, că poate obține ce își dorește. ”Mama mă iubește și mă lovește” – copilul învață că agresivitatea este o normalitate, că în relațiile de iubire este firesc să existe abuz și nu va putea dobândi abilități de a gestiona pe viitor situațiile în care el însuși simte furie și situațiile în care este expus la furia celorlalți. Cel mai des în situațiile de bullying în școală, copiii agresori sunt ei însuși pedepsiți, agresați verbal și/sau fizic acasă. Acești copii învață că atunci când celălalți nu sunt de acord cu el, este în regulă să folosescă agresivitatea pentru a obține ce își doresc.

Atunci când un copil mic este lovit, sistemul său limbic, adică centrul emoțional al creierului, trimite o alertă deoarece identifică o situație periculoasă. Copilul înţelege deci, că este în pericol, așa că ține minte incidentul. Acesta se va simți neajutorat în fața pericolului, copleșit de emoțiile pe care le are și își va pierde încrederea în părinte, care în restul timpului îi transmite mesaje de iubire. Pe lângă teama resimţită, apar în timp și resentimentele, care crează probleme de comunicare serioase între părinte și copil.

NU există dovezi științifice conform cărora un copil ar avea “crize iraționale de furie”/reacții care să nu fie justificate din punct de vedere al dezvoltării lui. Cercetările din neuroștiințe ne arată faptul că reacțiile emoționale și comportamentale intense vin din procesul de dezvoltare cognitiv prin care acesta trece. Emisfera dreaptă, cea emoțională, stă la bază deciziilor pe care un copil le ia în diverse situații specifice pe care nu le înțelege, nu le poate explica, nu poate exprima ceea ce simte. Nu ne putem aștepta ca un copil mic să ia decizii raționale, pentru că emisfera stangă este într-un amplu process de dezvoltare la această vârstă. Astfel, nu există “crize iraționale de furie” ale unui copil mic, ci există un proces natural de dezvoltare și învățare. Mai mult decât atât, perioada între 2 și 3 ani, numită de către specialiști “the terrible twos”, este perioada în care creierul trece prin multe procese de dezvoltare și astfel apar multe reacții emoționale din categoria furiei, dar și comportamente asociate acestora: strigăt, țipat, ridicat tonul, trântit pe jos, auto-agresiune sau agresiune îndreptată către ceilalți. Luând în calcul aceste aspecte, tot studiile științifice ne arată că atunci când un copil are un astfel de comportament, părintele trebuie să se apropie de cel mic cu calm, iubire, să îi ofere înțelegere și apreciere și nu să îl “educe” folosind un comportament agresiv. Altfel, concluzia pe care copilul o trage despre viață este următoarea: “dacă mama/tata când fac ceva ce lor nu le convine mă lovesc, atunci și eu când cineva face ceva ce mie nu îmi convine trebuie să lovesc pentru a-mi atinge obiectivul”.

Las mai jos şi câteva dintre resursele indicate de psihologul Bogdana Păcurari referitoare la agresiunile asupra copiilor. E vorba de studii, nu de poveşti.

Nu e uşor să schimbi felul în care ai trăit o viaţă întreagă. Nu e uşor să schimbi modele tradiţionale de „educaţie”. Nu e uşor nici să trăieşti cu amintirile agresiunilor.

Pentru oricine vrea să înţeleagă mai bine fenomenul, de oricare parte ar fi, analizele de mai jos pot fi un bun punct de plecare. Iar data viitoare când ridici mâna asupra propriului copil, adu-ţi aminte că în acel moment eşti mai rău decât un străin de pe stradă care îţi loveşte copilul. În acel moment eşti omul cel mai de încredere din existenţa lui, omul care îi distruge capacitatea de a se mai încrede în cineva şi de a înţelege unde a greşit, dacă a greşit.

Bibliografie:

Studiul: “Spanking and child outcomes: old controversies and new meta-analyses”, publicat in Journal of Family Psyhology, vol. 30, autori: Gershoff, Elizabeth T., Grogan-Kaylor, Andrew – Studiul a fost publicat în Journal of Family Psychology si face o analiză complexă a tuturor cercetărilor publicate în ultimii 50 de ani care studiază acest comportament aplicat asupra a 160.000 de copii.

Analiza: “Physical punishment of children: lessons from 20 years of research”, www.ncbi.nlm.nih.gov, autori: Dr. Joan Durrant, Dr. Ron Ensom

Cartea: Creierul copilului tău – Daniel J Siegel & Țină Payne Bryson.

Nu uitaţi: dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, daţi follow şi paginii mele de Facebook. der-color: „

The post ”Mama mă iubește și mă lovește” – ce se întâmplă în creierul şi sufletul copiilor agresaţi de propriii părinţi appeared first on Bianca Moruș.

Toată România e un Colectiv
Ceea ce bănuiam cei mai mulţi dintre noi, ceea ce ştiau unii dintre noi a devenit acum o certitudine. Sistemul sanitar românesc e o mare bătaie de joc. Şi mai mult decât atât, este un sistem criminal. Degeaba sunt oameni bine pregătiţi. Degeaba sunt oameni dedicaţi. Pe sistemul „peştele de la cap se-mpute”, nimeni din cei care aveau un cuvânt de spus nu a zis nimic despre nenorocirea care se întâmplă în spitalele din toată ţara şi nu de ieri, de azi, ci de mulţi, de foarte mulţi ani. Iar pe cei care au încercat să vorbească nu i-a băgat nimeni în seamă. Nici după Colectiv nu a spus nimeni nimic. Se vorbea pe la colţuri, se şoptea pe ici, pe colo, dar nimeni nu şi-a asumat să spună adevărul şocant. Oameni care ar fi putut trăi au fost ucişi fix în locurile care ar fi trebuit să le aducă salvarea. Până când un medic nu a mai răbdat şi a vorbit. Găsiţi întreaga mărturisire aici. Şi în sfârşit, persoane cu autoritate, dar fără putere, au confirmat. Reprezentantul Spitalului de Arşi a făcut ce nu a mai făcut niciun oficial de la noi vreodată. A vorbit deschis despre moartea din unităţile sanitare din România. Am plâns când am citit declaraţiilor făcute aici cum am plâns când am auzit de Colectiv, cum am plâns pentru fiecare dintre cei care nu au rezistat. Când încă nu ştiam că au fost condamnaţi la moarte nu o dată, ci de două ori. Cum să suporte un părinte, un soţ, un frate, un iubit vestea că omul drag ar fi putut trăi? Dar l-au ucis corupţia, nepăsarea, mizeria. L-a ucis ţara în care trăia. Ţara în care iubea. Ţara pe care o plătea.

Când un medic de la spitalul judeţean din Ploieşti a spus că toate spitalele din ţara asta ar trebui arse, lumea l-a considerat nebun. Şi nu a fost singurul care a vorbit despre asta. Cine e nebunul acum, domnilor? Lăsaţi asta! Nici nu mai contează. Acum sunt alte întrebări la care trebuie să răspundeţi. De ce aţi permis să se ajungă aici? De ce ne-aţi condamnat la moarte fără să clipiţi? De ce ne cereţi să ne implicăm, să muncim, să plătim, să (vă) votăm iar voi nu daţi nici doi bani pe noi? Lăsaţi şi asta. Nici măcar asta nu mai contează acum. Eu vreau să ştiu cine va plăti pentru asta. Cine va merge la închisoare pentru asta? Şi mai ales, ce veţi face de acum înainte ca să nu se mai întâmple aşa ceva? Ce veţi face pentru ca să nu ne mai ucideţi cu zile?

sursa foto: www.huffingtonpost.com

The post Toată România e un Colectiv appeared first on Bianca Moruș.

Despre doctori şi fiinţe cu diplomă
Cazul băieţelului din Ploieşti, mort la trei zile după ce a fost consultat la Spitalul de Pediatrie din oraş, de o doamnă doctor plictisită, adormită, dezinteresată sau cum o fi fost ea, m-a pus din nou pe gânduri. Facem copii, îi creştem, în unele cazuri îi şi educăm şi când avem nevoie, îi ducem fix acolo unde sperăm să găsim ajutorul. La oamenii care au făcut ani şi ani de şcoală şi au jurat să încerce să îi salveze pe cei în nevoie. Nu înţeleg cum un medic se poate dezumaniza într-un asemenea hal. Cum poate să ignore suferinţele unui copil. Cum poate pune capul pe pernă ştiind că i-ar fi putut salva viaţa. Ţin minte şi acum când, în urmă cu vreo 27 de ani, mi s-a făcut rău. Foarte rău. Mama şi-a dat seama imediat ce se întâmplă şi, în drum spre spital, mi-a spus că probabil am apendicită şi va trebui să fiu operată. Era normal să mă avertizeze, să mă pregătească. Doar că odată intrată în cabinet, mintea mea de copil era mult mai activă decât corpul iar când medicul a început să mă palpeze, eu am tăcut mâlc. Icneam, în schimb, când mă apăsa în partea stângă. Era omul debusolat. Se vedea clar că nu înţelege ce se întâmplă. A înţeles însă mama şi i-a spus, pe ascuns, că e foarte posibil să reacţionez aşa de frica operaţiei. În acel moment medicul s-a repliat şi mi-a spus senin că trebuie să mă taie, că am apendicită. Eu, indignată, i-am spus că greşeşte, că pe mine mă doare în partea stângă.

– Normal că te doare în stânga. Acolo e apendicul.

– Nu e adevărat. E în dreapta. Ştiu eu. Mi-a zis mama.

– Cred că nu ai înţeles tu bine. Apendicul e în stânga.

Şi în timp ce negocia cu mine locul unde e apendicul, m-a apăsat prin surprindere în partea dreaptă, moment în care eu am ţipat de m-a auzit tot cartierul. În câteva ore eram pe masa de operaţie. Nu mai spun cu cât drag venea să mă consulte după intervenţie şi cât de frumos îmi vorbea. Acesta este, din punctul meu de vedere, un MEDIC. Care nu doar că ştie să îşi facă treaba, dar ştie şi să le câştige încrederea pacienţilor săi.

La polul opus, acum câteva zile am vrut să o duc pe fiică-mea, care ţinea pe picioare de vreo 3 săptămâni o tuse infectă, la medicul ei de familie. Acum însă era foarte rău. Din ce în ce mai rău, în ciuda tratamentelor administrate, de alţi medici, evident. În mod normal merg la un alt pediatru sau la spital, tocmai pentru că doamna este greu accesibilă. Şi deranjată. Dar am zis să mai încerc o dată. Şi sun la cabinet, în timpul programului.

– Bună ziua. Vreau să vin cu Diana la dumneavoastră. Tuşeşte de trei săptămâni şi acum se simte foarte rău.

– Sigur. Veniţi peste 3 zile, la ora 14.

– Doamnă, cred că nu aţi auzit bine. Se simte rău. Foarte rău. Are 2 ani şi 7 luni. Cum să aştept?

– Păi dacă nu avem loc. E plin azi.

– E o urgenţă.

– Tot e plin. Puteţi veni mâine dimineaţă, dacă vreţi neapărat.

Este evident că voi schimba medicul de familie. Din nou. Şi voi face asta până voi găsi unul care să corespundă „pretenţiilor mele”. Adică să răspundă la telefon sau la mesaj când am nevoie de un sfat(nu sunt absurdă, nu sun la ore imposibile sau în zile imposibile), să nu mă programeze peste 3 zile când am o urgenţă sau să nu îi prescrie copilul răcit antibiotic doar pentru că e vineri şi se teme să nu îl deranjez peste week-end.

Doar că mutările noastre nu sunt de ajuns. Până când medicii incompetenţi, şpăgari sau dezinteresaţi nu vor fi cu adevărat traşi la răspundere, copiii noştri şi noi vom continua să fim în pericol.

The post Despre doctori şi fiinţe cu diplomă appeared first on Bianca Moruș.

Profilul unui părinte inconştient
Degeaba vorbeşte lumea, degeaba vedem la televizor tot felul de cazuri care mai de care mai tragice, degeaba se dau amenzi, prostia nu are preţ. Că te joci cu viaţa ta, e o treabă. Că te joci cu vieţile celor din jur, deja mă enervează teribil. Dar când văd părinţi care se joacă cu vieţile propriilor copii, pentru asta îmi vin la gură o mulţime de invective. Văd în fiecare zi copii de-o şchioapă, care se plimbă prin maşini ca pe bulevard. Văd bărbaţi care îşi pun copiii în braţe, la volan, că aşa le place celor mici. Astăzi însă deja a fost mult prea mult. Bărbatul aflat la volan, căci era un bărbat, nu avea nici o problemă să îşi lase puştiul să ţină capul pe geam, inclusiv în mers. L-a pus să se retragă doar când a văzut poliţia în depărtare, semn că ştie că ce face este greşit. Singura lui teamă era amenda. Nu că băiatul lui ar putea deveni într-o secundă istorie. Nu cred în poveştile cu „nu vrea să stea un scaun”. Nu există aşa ceva. Este obligaţia ta să îi explici cât de periculos este. Faptul că i-ai dat viaţă nu îţi dă drept de viaţă şi de moarte asupra copilului. Dimpotrivă. Trebuie să faci totul ca să îl protejezi, pentru că la un moment dat nu vei mai putea să fii lângă el, să ai grijă să nu păţească nimic. Iar atunci va face ceea ce a învăţat acasă. Dacă tu i-ai explicat că trebuie să stea cu centura pusă şi tu ai mers la fel, identic va face şi copilul. Dacă tu i-ai explicat că nu traversezi decât pe verde şi oricum te asiguri înainte, atunci la fel va face şi el. Dacă tu îl laşi să scoată capul pe geam în mers, mi se pare că împingi mult prea departe răbdarea zeiţei Fortuna. Iar tu meriţi să ajungi în închisoare, chiar dacă prostia şi inconştienţa nu se pedepsesc astfel.

The post Profilul unui părinte inconştient appeared first on Bianca Moruș.