Cu copilul la coafor

Bianca Moruș — Thu, 08 Oct 2015 07:08:45 +0000

Când s-a născut, fie-mea avea mai mult păr decât toți ceilalți bebeluși de-un leat la un loc. Lumea nu spune nici că-i frumoasă, nici că-i urâtă. Prima constatare era:

Vai, cât păr are!

Și asta mi-au tot auzit urechile în ultimii ani, bonus:

Dar de ce n-o tunzi? Copiii trebuie tunși zero, ca să le crească părul bogat.

I-am ignorat pe toți cu grație. Sau fără grație, după caz și interlocutor. La 6 luni îi prindeam bretonul cu clamă. La un an avea coadă. Acum, la doi ani și jumătate avea părul mai lung ca al meu. Mult mai lung.

Nu sunt genul de femeie care crede că fetele trebuie să aibă părul până la brâu, așa că de ceva vreme tot cochetam cu ideea de tuns. E mai practic, mai comod. Dar parcă îmi era și un pic milă de atâta păr. Plus că auzisem o grămadă de povești cu copii duși la tuns, care urlau din toți rărunchii și parcă erau torturați. Mi-a luat câteva săptămâni să mă conving eu. Apoi alte câteva săptămâni să o conving pe ea. Acum voia, acum se răzgândea. I-am spus că mergem să ne tundem împreună. A acceptat. După care mi-a comunicat că dacă am chef de tuns, să mă tund eu. I-am explicat cum vreau să o tund, cum o să arate locul unde mergem și ieri, după ce am luat-o de la grădiniță, am mai încercat o dată marea cu degetul. Nu doar că nu a plâns, dar a fost atât de încântată de rezultat încât le spunea ulterior celor pe care îi întâlnea, fie că voiau să știe, fie că nu, că ea a fost să se tundă.

Până la urmă, faptul că are copilul părul lung sau scurt nu e important. Ceea ce contează este că totul s-a făcut cu voința tuturor părților implicate. Dacă îi explici unui copil cum, unde și de ce, ai mult mai multe șanse de reușită decât cu celebra replică:

Pentru că așa spun eu!

The post Cu copilul la coafor appeared first on Bianca Moruș.

Adolescenţa la 2 ani

Bianca Moruș — Wed, 10 Jun 2015 06:00:36 +0000

Să fiu răspunzătoare pentru un omuleţ care nu poate nici să îşi ţină capul, darămite să ştie de el şi pe ce lume se află, ideea asta m-a îngrozit multă vreme. Dar şi mai tare mă îngrozeşte ce urmează. Adolescenţa. Nu mă simt şi probabil n-o să mă simt vreodată pregătită pentru această perioadă. Dar nu m-a avertizat nimeni că mă voi confrunta cu o perioadă asemănătoare mai devreme. Mult mai devreme. În jurul vârstei de doi ani, mai precis. Atunci când copilul habar n-are ce vrea dar ştie sigur un lucru: nu vrea ce vrei tu. NU este un cuvânt de bază pentru el, esenţial, aşa cum sunt apa şi mâncarea. Ţi-l spune plângând, ţi-l spune râzând. Apoi se dezvoltă şi intră în acţiune temutul „Nu vreau”. Descoperi şapte mii de feluri în care poţi fi refuzată. Iar tu trebuie să găseşti de fiecare dată un mod de a-l contracara. Pentru că nu, nu funcţionează niciodată ce a funcţionat anterior. Nu zic, nu-i rău, că ne antrenează mintea. Dar parcă uneori aş prefera un sudoku decât 15 minute de negocieri cu plodul doar ca să pun scutecul pe el. Sau ca să îl conving că nu e pisică, să stea tolănit pe televizor. Sau că nu are nevoie de ghiozdanul roz cu Hello Kitty, căci mai are unul, tot roz, cu un urs. În plus, dacă închizi un pic ochii, chiar seamănă un pic personajele. Şi oricât de mult te-ai chinui, oricum ajungi la momentul în care nimic, dar nimic nu funcţionează. Şi cedezi. Şi te trânteşti pe canapea şi spui resemnată: „Bine, fă ce vrei tu!”. Şi nu, nu am găsit nicio soluţie viabilă.

The post Adolescenţa la 2 ani appeared first on Bianca Moruș.

negocieri Archives - Bianca Moruș

Cu copilul la coafor

Adolescenţa la 2 ani