Adolescenţa la 2 ani

    0

    Să fiu răspunzătoare pentru un omuleţ care nu poate nici să îşi ţină capul, darămite să ştie de el şi pe ce lume se află, ideea asta m-a îngrozit multă vreme. Dar şi mai tare mă îngrozeşte ce urmează. Adolescenţa. Nu mă simt şi probabil n-o să mă simt vreodată pregătită pentru această perioadă. Dar nu m-a avertizat nimeni că mă voi confrunta cu o perioadă asemănătoare mai devreme. Mult mai devreme. În jurul vârstei de doi ani, mai precis. Atunci când copilul habar n-are ce vrea dar ştie sigur un lucru: nu vrea ce vrei tu. NU este un cuvânt de bază pentru el, esenţial, aşa cum sunt apa şi mâncarea. Ţi-l spune plângând, ţi-l spune râzând. Apoi se dezvoltă şi intră în acţiune temutul „Nu vreau”. Descoperi şapte mii de feluri în care poţi fi refuzată. Iar tu trebuie să găseşti de fiecare dată un mod de a-l contracara. Pentru că nu, nu funcţionează niciodată ce a funcţionat anterior. Nu zic, nu-i rău, că ne antrenează mintea. Dar parcă uneori aş prefera un sudoku decât 15 minute de negocieri cu plodul doar ca să pun scutecul pe el. Sau ca să îl conving că nu e pisică, să stea tolănit pe televizor. Sau că nu are nevoie de ghiozdanul roz cu Hello Kitty, căci mai are unul, tot roz, cu un urs. În plus, dacă închizi un pic ochii, chiar seamănă un pic personajele. Şi oricât de mult te-ai chinui, oricum ajungi la momentul în care nimic, dar nimic nu funcţionează. Şi cedezi. Şi te trânteşti pe canapea şi spui resemnată: „Bine, fă ce vrei tu!”. Şi nu, nu am găsit nicio soluţie viabilă.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here