Ştiu însă că acest caz a trezit sentimente de revoltă şi printre cei care obişnuiesc să îşi lovească copiii. Sigur, se apără spunând că ei nu ar fi ajuns niciodată la aşa ceva, că ei mai dau o dată, de două ori, de 10 ori, dar ca lecţie, ca educaţie, nicidecum cu ură. Acest articol, şi mai ales ultima parte, este pentru toţi cei care au lovit măcar o dată în viaţă un copil, dar şi pentru toţi cei care au fost măcar o dată în viaţă loviţi atunci când erau copii. Primii poate vor înţelege de ce fac sau au făcut lucrul acesta, ce provoacă prin agresiunea lor şi vor lucra mai mult la autocontrol. Ceilalţi poate vor înţelege mai bine anumite lucruri la ei, reacţii şi acţiuni şi vor alege ca ei să nu devină vreodată agresori.

Răspunsurile la întrebările mele pe această temă au venit de la Bogdana Păcurari, psiholog şi psihoterapeut cu specializare în Analiză Tranzacţională şi în consiliere de familie şi cuplu.

Retard mintal, tulburare de personalitate asociată cu tulburări de comportament, episoade de incoerenţă, comportament agresiv, ideaţie suicidară. Toate acestea au fost precizate de psihologul care s-a ocupat de cazul femeii şi a decis totuşi că e în beneficiul copiilor să fie reintegraţi în familie. Explică-mi, te rog, ce sunt toate lucrurile de mai sus şi ce impact au asupra persoanei diagnosticată cu ele. Cum o afectează pe ea şi pe cei din jur? În opinia ta, femeia asta, cu tot istoricul său, mai avea voie să fie lângă copiii ei?

Cred că în partea de media se știu încă prea puține lucruri despre acest caz încât să putem să tragem o concluzie aproape de realitate. Din acest motiv și nu numai, nu sunt în măsură să mă pronunț asupra profesionalismului persoanei care s-a ocupat de acest caz. Ca specialist, pot să spun că în cazuri de tulburări de comportament grave, cu comportament agresiv și suicidar, pentru a putea măcar încerca să se obțină rezultate bune încât persoana să fie capabilă să aibă grijă de ea însăși și să fie responsabilă pentru îngrijirea copiilor, se lucrează terapeutic cu persoana care este sub medicamentație și sub supravegherea unui psihiatru. Iar dacă copiii rămân în grija familiei, DGASPC are obligația de a verifica îndeaproape evoluția cazului.

Din păcate însă, de foarte puține ori se întâmplă și concret pașii de mai sus. Prin urmare, șansele de reabilitare ale persoanei sunt foarte scăzute.

Avem o legislație neadecvată realității curente și incapabilă să protejeze copilul de violență în general, fie ea în familie, în școală sau pe stradă.

Copiii au fost transformaţi, la rândul lor, în agresori. Ce impact are asta pe termen lung – psihologic, social, uman, în toate privinţele? Ce ar trebui să se întâmple cu aceşti copii de acum înainte ca să poată avea şansa la o viaţă cât de cât normală? Sau mai bine spus, mai există această şansă? Practic, băiatul de 10 ani este criminalul propriului frate.

Și aici, e de verificat dacă s-a întâmplat în realitate asta. În orice caz, moartea fratelui cauzată de mamă este în fapt o traumă severă asupra membrilor familiei și cu impact pe termen lung pe toate planurile. Va fi de lucrat cu frații atât terapeutic cât și psihiatric, cel puțin pentru o perioadă. De asemenea, în perioada următoare, cel mai important este ca ei să fie reintegrați într-o rutină, cu cineva cât mai familiar, într-un mediu sănătos, care să le ofere siguranță și predictibilitate pe termen lung. Posibilitatea ca ei să se transforme în viitori agresori există așa cum există și probabilitatea de a fi în postura de victimă în viitor.

Efectul traumei este perceput diferit de fiecare persoană, în funcție de temperamentul propriu, în funcție de cum s-a raportat ea la experiențele de viață.

Cu mult suport terapeutic și un mediu familial nou sănătos, se pot obține rezultate bune. Vedem deseori frați crescuți de aceeași părinți, cu aceleași experiențe posibil traumatizante în familie, însă diferit interpretate și integrate de fiecare dintre ei. Nu e doar stilul parental ce își pune amprenta asupra copilului. În funcție de temperamentul propiu, putem lua decizii total diferite despre viață.

Avem un istoric încărcat de violenţă familială în România, iar mentalităţile sunt extrem de greu de schimbat. Cum crezi tu că am putea ieşi puţin din zona asta, să nu mai considerăm că bătaia este o formă de educaţie?

Cred că în ultimii ani s-a început o muncă consistentă în acest sens și vedem asta în deschiderea cu care vin tot mai mulți părinți în cabinetele noastre pentru a învăța un stil de educație bazat pe iubire și lipsit de violență. Cred că deja sunt multe progrese, de la munca făcută de colegii mei psihologi în cabinete, aportul tuturor blogurilor de parenting din țară, ONG-uri, conferințe, cărți, emisiuni, multă informație tot mai disponibilă și tot mai aproape de părinți și viitori părinți. Cred că deja am început procesul de conștientizare, chiar dacă pentru o mică parte dintre părinți.

Da, mai este încă foarte mult de lucrat pentru a schimba mentalități și cred că pe lângă continuarea celor de mai sus, un aport important la schimbare ar fi modificarea legislației pentru a proteja cu adevărat victimele violenței, atât copii cât și mame, femei sau angajați la locul de muncă. De asemenea, cred că și programa școlară, activitățile în școală și rolul psihologului ar trebui modificate pentru a se face o parte de informare și prevenție.

La fiecare articol pe care îl scriu pe tema violenţei familiale primesc din multe părţi celebra replică „o palmă la fund n-a ucis pe nimeni”. OK! Nu ucide, deşi mi se pare revoltător să ne raportăm la a ucide sau nu. Ce face palma aia la fund în creierul şi sufletul celui care o primeşte?

Da! Și aici vorbim tot de schimbare de mentalități, de efectul diferit traumei asupra fiecăruia, de deschiderea spre informare, spre schimbare și nu în ultimul rând, despre fidelitatea persoanei devenită adultă față de proprii părinți. Pe de altă parte, (exceptând cazuri de psihopatologie unde discutăm despre alte mecanisme de apărare și lipsă de control) fiecare părinte își dorește ce e mai bun pentru copilul lui. În momentul în care devine agesiv, verbal sau fizic, nu o face cu intenția de a-l răni propriu-zis pe copil. Nu este vorba despre copil de fapt și despre ceea ce a făcut el greșit. Părintele reacționează agresiv atunci când nu poate să își controleze propriile reacții, propriile emoții. Neîndeplinirea așteptărilor de către copil crează furia părintelui care nu are abilitatea de a o gestiona. Copilul devine din ce în ce mai vehement în cererea lui, părintele se simte din ce în ce mai lipsit de control asupra situației și își descarcă toata energia asta negativă din corp lovind copilul sau țipând și amenințând.

Singurul efect pe care îl are o palmă dată la fund celui mic este acela de a-i declanșa senzaţia de frică. Nu faptul că înțelege că a greșit îl va determina pe cel mic să nu comită din nou o greșeală, ci teama de a nu fi lovit din nou. Frica este cea care modifică comportamentul copilului, iar ceea ce este cu adevărat îngrijorător e faptul că cel mic nici nu înţelege de ce i se aplică acest tratament.

Sunt foarte multe studii recente ce atrag atenția asupra agresivității fizice și emoționale asupra creierului copilului şi asupra comportamentului în viitor. Cu cât copiii primesc mai des palme la fund, cu atât mai mare este tendința lor de a-și sfida părinţii, dar este sporit și comportamentul agresiv, riscul de tulburări mintale și de dificultăţi cognitive, precum și cel de a dezvolta tendinţele antisociale.

Agresivitatea, fizică sau emoțională, erodează relația părinte-copil. Creează spaimă în copil, care se percepe pe el însuși vinovat, se percepe rău, nedemn de iubire. Copilul devine temător și crește riscul de anxietate pe termen lung. Poate dezvolta deficit de atenţie, probleme de concentrare și tulburări ale somnului.  Pe viitor îi creează teama de angajament în relații, teama de a-și asculta propria voce interioară, de a avea încredere în el însuși că poate reuși în viață, că poate obține ce își dorește. ”Mama mă iubește și mă lovește” – copilul învață că agresivitatea este o normalitate, că în relațiile de iubire este firesc să existe abuz și nu va putea dobândi abilități de a gestiona pe viitor situațiile în care el însuși simte furie și situațiile în care este expus la furia celorlalți. Cel mai des în situațiile de bullying în școală, copiii agresori sunt ei însuși pedepsiți, agresați verbal și/sau fizic acasă. Acești copii învață că atunci când celălalți nu sunt de acord cu el, este în regulă să folosescă agresivitatea pentru a obține ce își doresc.

Atunci când un copil mic este lovit, sistemul său limbic, adică centrul emoțional al creierului, trimite o alertă deoarece identifică o situație periculoasă. Copilul înţelege deci, că este în pericol, așa că ține minte incidentul. Acesta se va simți neajutorat în fața pericolului, copleșit de emoțiile pe care le are și își va pierde încrederea în părinte, care în restul timpului îi transmite mesaje de iubire. Pe lângă teama resimţită, apar în timp și resentimentele, care crează probleme de comunicare serioase între părinte și copil.

NU există dovezi științifice conform cărora un copil ar avea “crize iraționale de furie”/reacții care să nu fie justificate din punct de vedere al dezvoltării lui. Cercetările din neuroștiințe ne arată faptul că reacțiile emoționale și comportamentale intense vin din procesul de dezvoltare cognitiv prin care acesta trece. Emisfera dreaptă, cea emoțională, stă la bază deciziilor pe care un copil le ia în diverse situații specifice pe care nu le înțelege, nu le poate explica, nu poate exprima ceea ce simte. Nu ne putem aștepta ca un copil mic să ia decizii raționale, pentru că emisfera stangă este într-un amplu process de dezvoltare la această vârstă. Astfel, nu există “crize iraționale de furie” ale unui copil mic, ci există un proces natural de dezvoltare și învățare. Mai mult decât atât, perioada între 2 și 3 ani, numită de către specialiști “the terrible twos”, este perioada în care creierul trece prin multe procese de dezvoltare și astfel apar multe reacții emoționale din categoria furiei, dar și comportamente asociate acestora: strigăt, țipat, ridicat tonul, trântit pe jos, auto-agresiune sau agresiune îndreptată către ceilalți. Luând în calcul aceste aspecte, tot studiile științifice ne arată că atunci când un copil are un astfel de comportament, părintele trebuie să se apropie de cel mic cu calm, iubire, să îi ofere înțelegere și apreciere și nu să îl “educe” folosind un comportament agresiv. Altfel, concluzia pe care copilul o trage despre viață este următoarea: “dacă mama/tata când fac ceva ce lor nu le convine mă lovesc, atunci și eu când cineva face ceva ce mie nu îmi convine trebuie să lovesc pentru a-mi atinge obiectivul”.

Las mai jos şi câteva dintre resursele indicate de psihologul Bogdana Păcurari referitoare la agresiunile asupra copiilor. E vorba de studii, nu de poveşti.

Nu e uşor să schimbi felul în care ai trăit o viaţă întreagă. Nu e uşor să schimbi modele tradiţionale de „educaţie”. Nu e uşor nici să trăieşti cu amintirile agresiunilor.

Pentru oricine vrea să înţeleagă mai bine fenomenul, de oricare parte ar fi, analizele de mai jos pot fi un bun punct de plecare. Iar data viitoare când ridici mâna asupra propriului copil, adu-ţi aminte că în acel moment eşti mai rău decât un străin de pe stradă care îţi loveşte copilul. În acel moment eşti omul cel mai de încredere din existenţa lui, omul care îi distruge capacitatea de a se mai încrede în cineva şi de a înţelege unde a greşit, dacă a greşit.

Bibliografie:

Studiul: “Spanking and child outcomes: old controversies and new meta-analyses”, publicat in Journal of Family Psyhology, vol. 30, autori: Gershoff, Elizabeth T., Grogan-Kaylor, Andrew – Studiul a fost publicat în Journal of Family Psychology si face o analiză complexă a tuturor cercetărilor publicate în ultimii 50 de ani care studiază acest comportament aplicat asupra a 160.000 de copii.

Analiza: “Physical punishment of children: lessons from 20 years of research”, www.ncbi.nlm.nih.gov, autori: Dr. Joan Durrant, Dr. Ron Ensom

Cartea: Creierul copilului tău – Daniel J Siegel & Țină Payne Bryson.

Nu uitaţi: dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, daţi follow şi paginii mele de Facebook. der-color: „

The post ”Mama mă iubește și mă lovește” – ce se întâmplă în creierul şi sufletul copiilor agresaţi de propriii părinţi appeared first on Bianca Moruș.

Andreea avea 19 ani când l-a cunoscut pe Liviu. Iar Liviu nu doar că avea aproape dublul vârstei ei, dar îi era și șef. Un an de zile i-a făcut curte, până când ea a acceptat să iasă la o întâlnire. A urmat o perioadă cu fluturi în stomac, timp în care avertismentul primit la un moment dat, cum că el ar avea probleme cu violența și alcoolul, nu doar că a fost ignorat dar a și fost uitat. După vreo 2 ani de iubire a venit vestea: Andreea era însărcinată. Câteva luni Liviu a fost în stare de șoc. Apoi a început.

Ce a fost prima dată? Un cuvânt, un gest? Care a fost primul lucru care ți-a dat de înțeles că ai putea avea de-a face cu o persoană violentă?

Cred că au fost multe semne, din păcate, care ar fi trebuit să îmi deschidă ochii. Eu am insistat să îi țin închiși, în mod orbește. Am asistat, de exemplu, la diverse incidente cu prieteni de-ai săi, am remarcat că are un stil vulgar de exprimare și, mai ales, prezența zilnică și în cantități mari a alcoolului. Am ajuns în prezent, după această experiență de viață, să înțeleg că există 3 categorii de oameni din punctul de vedere al reacțiilor la băutură: cei care merg la culcare pentru că nu rezistă fizic, cei care încep să cânte și să se distreze și cei care devin niște monștri. El face parte din ultima categorie. Și în lipsa băuturii este o persoană narcisistă, cu o tendință de control exagerată, paranoică, cu multe probleme pe care poate vârsta mea fragedă m-a împiedicat să le văd în mod real.

Ce ai simțit când te-a lovit prima dată? Care a fost primul instinct? Ce te-a ținut în continuare alături de el?

Prima dată din punctul meu de vedere a fost prima palmă. Fac această precizare pentru că au existat tot felul de violențe și în prealabil, dar nu atât de evidente. O palmă peste față însă este ceva cert, incontestabil. Am fost șocată. Cu atât mai mult cu cât eram în brațe cu copilul meu, în bucătărie, încercând să-i încălzesc laptele. Nici nu îmi mai amintesc despre ce vorbeam sau cum interacționasem cu el. Dar vreau să subliniez un lucru pe care l-am observat la multe persoane care nu au trecut prin experiența violenței domestice. Indiferent ce ai spune sau ai face, nimeni, sub nicio formă nu are dreptul să te lovească. Iar întrebarea unui necunoscător: ”Dar ce ai spus?” sau ”Ce ai făcut?” nu face decât să demonstreze că nici acesta nu e departe de agresor.

Primul instinct a fost să sun la poliție, ceea ce am și făcut. Au venit rapid. El a refuzat să se legitimeze iar cei doi polițiști l-au sfătuit să se calmeze, ne-au aplicat amândurora amendă contravențională. Pentru tulburarea liniștii publice. Evident că nu s-a calmat, a fost de zece ori mai rău după ce au plecat. Am rămas pentru că nu știam atunci că după prima palmă urmează întotdeauna și altele. Pentru că am crezut că îi pare cu adevărat rău, după cum a spus, că se va schimba, că îl voi schimba.

Câți ani ai stat lângă el după ce au început abuzurile și de ce?

Am stat nu mai puțin de 10 ani după prima palmă. Pentru că mă vedeam lipsită de orice ajutor. Nu aveam un venit propriu iar familia deja îmi aplicase un stigmat de oaie neagră. Cu un copil din flori, necăsătorită, m-am văzut nevoită să îmi accept soarta. Pe care singură mi-am ales-o. Când ai un copil mic, la creșterea căruia nu te ajută nimeni, te simți complet neajutorată. Iar situația aceasta s-a suprapus practic și m-a determinat să intru în cercul vicios al acceptării.

Când s-a produs declicul și ai decis să pleci? Cât a durat de la acest moment până la faptul în sine?

Am plecat efectiv de mai multe ori. M-am refugiat, dar nu mai mult de 2 zile, la familie. Dar pentru că din partea lor nu simțeam efectiv o înțelegere și o dorință de ajutor, ci mai degrabă vină și condamnare, mă întorceam la el de fiecare dată. El jura că nu mai face nimic rău, că nu va mai bea… Promisiuni deșarte. Cred că declicul s-a produs când am reușit să obțin un job și mi-am dat seama că în primul rând am nevoie de o oarecare stabilitate financiară pentru a putea pleca. Ca să îmi pot crește singură copilul, fără să stau cu mâna întinsă. Copilul meu, de fapt, m-a pus să promit că vom pleca. Este de o inteligență rară și are o gândire extrem de matură. 2 ani mi-a luat efectiv să mă pregătesc pentru o plecare pe care el nu a bănuit-0. De fapt, știa că voi pleca, dar nu-și imagina că de data aceasta va fi definitiv.

Copilul era martor la agresiuni? Cum încercai să îl protejezi?

Deși inițial am vrut să nu răspund la această întrebare pentru că simt că este viața lui și nu am dreptul să vorbesc despre ea, vreau ca mamele care trec prin aceeași experiență să înțeleagă cât de mult rău poate face violența domestică acelui suflet pe care îl iubesc mai presus de orice. Copilul meu a suferit de anorexie și bulimie la vârsta de 2-3 ani, apoi de atacuri de panică și vomita frecvent din cauza plânsului când nu reușea să îl oprească pe tatăl său din a mă lovi. În primul an de viață îmi amintesc că îl adormeam cu mâinile pe urechi, ca să nu poată auzi vorbele mizerabile pe care tatăl lui mi le adresa. După ce am plecat, primul lucru pe care l-am făcut a fost să îl duc la un psiholog. Acesta m-a asigurat că este în regulă, în mare parte datorită coeficientului de inteligență mare cu care este înzestrat. Acesta a reprezentat un mecanism protector pentru creierul și sufletul lui. Am avut noroc.

Ai cerut ajutor? Știa cineva prin ce treci?

Am încercat să cer ajutorul unei fundații. Am mers chiar la ei la sediu într-o zi ca să descopăr că au ușa închisă și este nevoie de o programare prealabilă. Am fost dezamăgită și am hotărât să mă ajut singură. Știau câteva persoane apropiate, inclusiv familia. Dar toate agresiunile, care nu au fost zeci ci sute, poate chiar mii, nu le-am povestit nimănui în detaliu. Nu am vrut să împovărez pe nimeni. Aveam momente când îi împărtășeam prin ce trec prieteni mele.

Ce simțeai? Ce te făcea el să simți?

La început, o bună perioadă de timp, am fost pur și simplu șocată. Nu-mi venea să cred că mi se întâmplă mie. Apoi am învățat să mă adaptez. În sensul că evitam orice lucru știam că-i va putea provoca o reacție nedorită. Făceam orice pentru a fi liniște iar orice nu vrei să știi ce poate însemna. A fost omul care a reușit să trezească în mine niște gânduri și idei pe care nu mi le-aș fi dorit vreodată. Noaptea, după ce el adormea, vizualizam tot felul de scenarii de răzbunare. Nu le-am pus în practică datorită conștiinței și copilului meu, motivul existenței mele.

Cum ai plecat? Cum a fost după ce ai plecat?

În primele luni mă pregătisem pentru eventuale reacții violente. Credeam că mă va urmări, că va veni după mine. Priveam peste umăr constant, de fiecare dată când mergeam pe stradă. Am luat în considerare când am strâns banii ca să plec și să apelez la servicii private de pază și protecție. Sunt genul de om căruia îi place să fie pregătit pentru orice. Inclusiv pentru neprevăzut. Nu au fost decât câteva situații în care a venit la mine acasă beat și s-a dat în spectacol. Dar după cum zice o bună prietenă, câinele care latră nu mușcă. Nu a avut curajul să facă absolut nimic în public, a învățat și i-am demonstrat că nu mai are absolut nicio putere asupra mea.

Cum e viața ta acum, de mamă singură?

Cred că ultimii 2 ani au fost cel mai intens trăiți din toată viața mea. M-am bucurat la maxim de fiecare clipă de libertate, am învățat din nou că pot face absolut tot ce îmi doresc, când îmi doresc. Și, mai mult, am redevenit cum eram înainte: un om bun care își dorește să ajute alți oameni. Spun asta pentru că viața cu el ajunsese să șteargă din bunătatea mea, să mă înrăiască, să mă sălbăticească. Nu pot spune că este ușor să fii mamă singură, să fii totul pentru copilul tău, să muncești în continuu zi-lumină. Dar faptul că pot alege în fiecare clipă a existenței mele ce mănânc, cu ce mă îmbrac, cu cine vorbesc și unde merg reprezintă o bucurie pe care mulți, majoritatea oamenilor nu o pot înțelege.

Ce sfat ai pentru femeile care trec prin așa ceva?

Sfatul meu este să nu își piardă speranța, să încerce să caute un sprijin. Iar dacă sunt singure și nu le ajută nimeni efectiv, tot există o șansă de a scăpa. Primul pas este să aibă o oarecare stabilitate financiară. De aici se leagă și restul. Își vor permite să facă alegerile pe care și le doresc. În teorie sună ușor pentru că această stabilitate este mai greu de dobândit în practică. Eu, de exemplu, mi-am pierdut un loc de muncă din cauza lui. Dar nu am abandonat. Și chiar dacă mi-a luat 10 ani, am reușit. Acești 10 ani nu mă fac să mă simt deloc curajoasă. Cred că aș mai fi stat încă 10 dacă nu era copilul. El a fost curajul meu, el mi-a dat putere să lupt și să îndur. Știi ce a fost cel mai greu? Să mă abțin să ripostez. Aș fi putut de multe ori, aveam tăria fizică necesară, dar mi-am dat seama că orice ripostă mi-ar fi putut pune viața, respectiv libertatea în pericol. Iar acest monstru nu merita ca al meu copil să rămână pe drumuri sau orfan.

Sursa foto: prezi.com

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Mărturia unei mame care a fugit de acasă după 10 ani de violențe appeared first on Bianca Moruș.

Le recunoaşteţi? Le-aţi auzit? Mai rău: le-aţi resimţit?

În timp ce tot mai mulţi oameni îşi deschid inimile şi povestesc despre cât de rău le-au făcut bătăile primite în copilărie, parcă şi mai mulţi încearcă cu îndârjire să dovedească cum că lipsa bătăii din aşa-numita educaţie e doar o modă, nicidecum o soluţie. Evident, ei sunt primii care se dau exemplu. Ce dacă au încasat câteva scatoalce? Au ajuns oameni serioşi. Ce dacă şi-au văzut mama călcată în picioare de tată? A doua zi se ducea femeia la muncă, deci nu era nimic grav. Ce dacă urletele stăteau în loc de explicaţii? Aşa îi intra mai bine în cap unde a greşit. Prin urmare, ce dacă îi mai dă şi el două palme la fund copilului? E un răsfăţat şi un indolent şi nu pricepe altfel. Ce dacă are doar trei ani? Nu mai e copil mic, să nu priceapă ce îi spui. Aşa se comportă şi cu copilul ajuns la vârsta adolescenţei. Nu se mai înţelege deloc cu el. A luat-o razna, aşa că bătaia este unica soluţie.

Ce refuză să înţeleagă aceşti oameni(poate pe unii chiar nu îi duce capul, poate alţii nu vor să recunoască pentru că ar trebui să lupte cu prea multe sentimente, poate că pentru unii e mai simplu aşa) este că ce fac ei se numeşte dresaj. Iar dresajul este o sabie cu două tăişuri. Pe de o parte, obiectul dresajului poate deveni extrem de docil, dar nu pentru că a înţeles că a greşit(în cele mai multe cazuri nici nu a greşit) ci pentru că este atât de terorizat, atât de disperat să nu fie lovit din nou, şi din nou, şi din nou, încât ar face orice, s-ar tranforma în stană de piatră, numai să nu mai devină ţinta animalului care se consideră stăpân. Şi va sta toată viaţa cu capul în jos, nu va şti că are dreptul să îşi spună părerea, să îşi ceară drepturile sau să fie propriul său stăpân. Reversul medaliei este când obiectul dresajului va face exact ceea ce a fost învăţat. Adică va aplica la rândul său lecţia violenţei. Poate chiar faţă de cel care a predat-o. Sau poate se teme încă de el şi atunci se răzbună pe cei pe care îi întâlneşte. Poate cu cel cu care trăieşte. Poate cu copilul lui. Într-o variantă ceva mai blândă, poate a înţeles că violenţa fizică nu ajută la nimic. Şi nu recurge la ea. Dar instinctul îl are. Şi luptă cu el zi de zi. Şi poate explodează verbal. Apoi regretă şi nu ştie cum să facă să nu mai ajungă acolo. Oricum ar fi, bătaia lasă urme. Vânătăile trec. Durerea din suflet, niciodată.

Şi cu toate poveştile de care vorbeam mai devreme şi multe altele, nu reuşesc să pricep de ce atâţia oameni sar acum să apere bătaia şi pe adepţii ei. Dacă tu, adult, nu ai accepta în ruptul capului să primeşti o palmă, cum poate să ţi se pară acceptabil să i-o dai copilului tău? Dacă tu, adult, iei foc când te jigneşte cineva sau te înjură, cum poate să ţi se pară acceptabil să te comporţi aşa cu copilul tău?

Nu doar că legile noastre mi se par mult prea slabe şi în acest domeniu, dar mi se pare că am ajuns la stadiul în care bătaia este atât de firească în vieţile noastre încât nu avem nicio problemă să o promovăm în gura mare. Cum trebuie să fii tu, ca om, să spui că o palmă nu face atât de mult rău? Îmi pare similar cu cei care, în cazul unui viol, spun că poate şi victima a greşit cu ceva. Atât de bolnavă este societatea noastră? Atât de mutilaţi sufleteşte suntem încât actele de violenţă, de orice fel, ni se par mai uşor de acceptat decât să acceptăm că noi nu suntem animale? Avem creier şi trebuie să îl folosim. Avem copii şi vrem să crească într-o lume mai bună. Putem sau nu să le oferim şansa asta?

The post Apologia bătăii appeared first on Bianca Moruș.