• „Nu-mi fac eu cont de Facebook. N-am nevoie de aşa ceva. N-am avut hI5, n-am avut nimic de genul ăsta, îmi fac acum, la bătrâneţe, cont de Facebook.”

Cum însă oamenii insistau să discute mai mult pe acolo, iar eu nu prea mai aflam mare lucru, am decis să fac şi eu pasul cel mare. Aşa că de ziua mea, acum 7 ani, grupul meu de zăpăcite de la locul de muncă de atunci îmi deschidea primul cont de pe vreo reţea socială. Mulţi ani am avut în listă până într-o sută de oameni, toţi cunoscuţi foarte bine, iar contul nu-l găseai nici dacă dădeai cu tunul. Era totul secretizat, iar eu eram un fel de stalker. Mă uitam, nu comentam, nu dădeam like.

Am început să fiu ceva mai activă odată cu naşterea fiică-mii. Cum viaţa mea socială era egală cu zero, iar angoasele de mamă la început de drum erau tot mai mari, am început să ader la tot felul de grupuri, să postez tot mai mult pe Facebook, apoi am început să scriu pe blog şi, ceva mai târziu, să îmi şi deschid contul altora, mai mult sau mai puţin cunoscuţi.

Am înţeles de-a lungul anilor cât de importante şi puternice sunt comunităţile din online, nu doar cele din offline. Dar aici apare o altă chestiune. Contează foarte tare ce-ţi doreşti de la comunitatea în care intri sau pe care o construieşti. Nu cred că există un răspuns corect sau unul greşit. Am văzut comunităţi de gameri, de microbişti, de educaţie formală sau informală, de modă, de muzică, de mame pentru care e important modelul unghiilor, de mame pentru care e importantă educaţia pe care o dau. Am fost într-o grămadă de grupuri în care mă uimeam şi mă enervam în acelaşi timp. Sunt în alte grupuri din care învăţ şi pe ai căror membri îi admir. Este important să fii acolo unde te simţi tu bine şi să faci ceea ce îţi e ţie bine, atâta vreme cât, exact ca şi în viaţa reală, nu-i deranjezi pe alţii sau nu te dedai la activităţi ilegale.

Tot despre comunităţi am discutat şi la ultima ediţie a Digital Parents Talks, cu doamne care s-au dedicat construirii unor grupuri faine, cu cauze pe măsură. Atena Boca (La primul bebe), Adelina Oane (Zen Mommy Village), Roxana Domnica (MORE Networking) şi Mira Loghin (Lumea lui MOMO) au vorbit despre începuturi, despre schimbări, reguli şi obiective, despre obstacole şi lucrurile care le motivează să meargă mai departe, despre cum şi cât creşti comunitatea.

Pe lângă lucrurile frumoase şi cele mai puţin plăcute, a fost o idee principală care a rezultat din toate discuţiile: nu poţi controla totul. Poţi ajuta, poţi învăţa, poţi educa, dar nu poţi controla. Ca şi în offline, în online lucrurile sunt imprevizibile. Ba mai mult, aici lucrurile pot lua o amploare pe care nici nu o bănuieşti şi trebuie să înţelegi că toate acestea sunt mai presus de dorinţele şi aşteptările tale. Trebuie să înţelegi şi că nu poţi fi pe placul tuturor şi că întotdeauna, oricât de bine intenţionat ai fi, vor apărea oamenii care îţi vor spune cât de mult greşeşti sau îţi vor aduce critici şi injurii doar pentru că pot, pentru că este mai uşor să faci asta de la adăpostul laptopului sau telefonului mobil decât dacă ai fi faţă în faţă cu persoana respectivă.

Pe lângă toate cele discutate acolo, eu am mai înţeles în ultimii ani un lucru: nu contează doar dimensiunea comunităţii, ci şi oamenii care fac parte din ea. De multe ori sunt mult mai puternice acţiunile sau recomandările dintr-un grup mic, dar foarte bine închegat şi prezent decât cele dintr-un grup mare, dar fără ţintă şi cu oameni adunaţi din toate părţile şi fără prea multe interese comune. Şi atunci cred că e foarte important să te uiţi la calitate, nu doar la cantitate şi să decizi ce este mai important pentru tine.

Ultima ediţie a Digital Parents Talks a avut loc la Cartier Hub, un spaţiu foarte fain, construit şi dedicat antreprenorilor şi oamenilor din Drumul Taberei. Şi-au adus contribuţia, pe lângă cele 2 doamne care au creat această poveste minunată – Ana Nicolescu şi Lavinia Pavel, şi cei de la Artesana (dacă nu le-aţi încercat produsele, e musai să o faceţi – v-o spune o dependentă de lactate), iar Chiftelărie ne-a asigurat liniştea la masa de prânz (cine are timp să vorbească când se îmbuibă cu bunătăţi?).

Nu uitaţi: dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, daţi follow şi paginii mele de Facebook.

The post Despre oameni, idei şi comunităţi appeared first on Bianca Moruș.

Sunt o persoană gurmandă și se vede. Mi-am împărțit o bună parte din viață între castroanele pline cu cartofi prăjiți, acoperiți cu straturi generoase de brânză și cure de slăbire. Se vede din pozele de pe Facebook – mi-ați dat follow, da? – că au câștigat primii. Sigur, la pachet cu un stil de viață haotic, lipsă de odihnă și sedentarism – dar despre asta, într-un episod viitor. Revenind la mâncare, mesele din ultimii ani n-au mai avut mare legătură cu anii copilăriei. N-am mai găsit nici slană d-aia bună, care asortată cu o ceapă te aruncă în raiul gustului, nici pâine de miroase până la vecini și se topește pe limbă mai ceva ca ciocolata uitată în mașină, în toiul verii. Nici ciorbă de fasole cu boabe care leșină de plăcere când te văd pe tine cum pleoscăi încântată.

Și cum stăteam eu așa, și mă gândeam la bunătăți de negăsit, îmi apare în fața ochilor o maioneză cu usturoi ca-n vremurile când adunam resturile de pe castroanele maică-mii. Lângă ea tremurau niște chifle aburinde, de nu știam ce să fac mai repede, dacă să le frâng în mâinile mele nerăbdătoare sau să le adulmec mai mult, ca să îmi las amintirile să danseze spre zona conștientă a creierului.

Știu că e la modă să mănânci quinoa cu rodie (și nu e rea deloc, recunosc), dar e complicat să intri în competiție cu o porție de carne la garniță. Iar cu mâncarea de la Restaurant Piața Negustorilor, papilele mele gustative valsează cât e ziua de lungă.

Acesta este un text care ilustrează aproape perfect prima parte a titlului, cu diferența că eu nu eram sub influența alcoolului, ci a bucatelor despre care tot scriam și ascultam și cu ambele urechi ciulite la Liv Tane, mama The Storytailors și The Writing School.

Pe Liv o știam după renume și după scrierile ei de senzație, alea despre care apuci să afli că sunt ale ei, căci multe îți trec prin fața ochilor fără să ai habar că tot ea le-a meșterit. O pândeam de multă vreme, m-am și înscris la unul dintre cursurile ei, dar nu a fost să fie. N-am ajuns să îi spun ce mă doare și să mă ajute să mă repar la scris.

Nici la întâlnirile Digital Parents Talks nu am ajuns, deși eram tot un fel de stalker și în acest caz: mă uitam, suspinam, nu reușeam niciodată să îmi eliberez programul. Asta până când planetele s-au aliniat, eu m-am mobilizat și minunea s-a întâmplat tocmai la ediția 20 a acestor întâlniri minunate realizate de fetele de la Parenting PR. A fost un fel de 2 în 1, dar la nivel mult mai bun.

Am descoperit-o pe Liv exact așa cum este în online, ceea ce e teribil de rar: sinceră, plină de viață, inspirată și inspirațională. Mi-a plăcut că și-a moderat discursul în funcție de participanți, de ce cunoștințe aveau deja și de ce anume își doreau să afle. Pentru mine cea mai dură lecție a fost chiar cea din titlu, partea cu editarea. Am editat textele altora mai bine de 10 ani, mai puțin pe ale mele. Scriu de drag, scriu pentru că trebuie, scriu la nervi, scriu pentru că vreau să transmit niște informații mai departe, dar nu editez. Întotdeauna, pentru mine, partea de editare a textelor personale a fost legată de o urmă de falsitate, de minciună. Sigur, e o prostie, dar așa vedeam eu lucrurile, că dacă mă apuc să modific ceea ce am scris la prima mână nu mai sunt autentică.

O altă problemă pe care mi-am lămurit-o la întâlnirea cu Liv Tane a fost faptul că în ultima perioadă mă simt lipsită de inspirație și originalitate. Simt că orice aș scrie, scriu degeaba. Că nu mai am condei, cum se spune. Îi povesteam Livianei că mă simt blocată. Iar răspunsul ei a fost șocant de simplu și de evident:

• Scrie. Scrie orice. Scrie o propoziție adevărată. Scrie despre ce știi. Scrie și vezi unde te duce.

E adevărat. Scriitura nu este numai despre talent, ci despre documentare, fapte, inspirație și, mai ales, despre constanță și seriozitate. Iar Liv știe cum să ți le scoată pe toate în față și să te motiveze. Asta, pe lângă tehnici de scriere, structuri, public, emoții și multe altele necesare.

Și n-am să vă ascund că întâlnirea de la Digital Parents Talks 20 a fost una extrem de veselă, menită să ne adune pe noi, ăștia de ne jucăm cu cuvintele prin online, să ne cunoaștem, să descoperim și să ne descoperim. Bine, fetele spun că așa e la fiecare întâlnire, așa că e musai să îmi mai curăț programul și să ajung și la următoarele. Plus că ai ocazia să iei contact și cu reprezentanți ai unor branduri care mai de care mai interesante. Pe lângă cele menționate deja, noi ne-am împrietenim și cu produsele de la Techir, de care, spre rușinea mea, eu nu auzisem până atunci, dar care s-au dovedit numai bune pentru pielea mea.

Următoarea întâlnire este chiar sâmbătă, pe 18 mai, la Cartier Hub, un loc foarte fain, care și-a deschis porțile și pentru noi. Dacă sunteți interesați, încă vă puteți înscrie la ediția De ce să ne construim o comunitate. Se anunță a fi super interesantă, la ce invitați faini vor fi. Printre ei: Atena Boca și Mira Loghin.

Și nu uitaţi: dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, daţi follow şi paginii mele de Facebook.

The post Scrie beat, editează treaz – cum faci să nu regreți ce-ai scris sau să nu te oprești din scris, de teamă să nu regreți appeared first on Bianca Moruș.