Aşa că vinerea trecută, aproape de 10 seara, descindeam la Hotel Carmen. Obosiţi după o săptămână de muncă şi un drum nu tocmai lejer, nici prin cap nu ne-a dat să mai mergem şi să mâncăm ceva aşa că am urcat direct în cameră. Primul lucru ce mi-a atras atenţia: au luat numărul de la maşină şi numărul de telefon, în caz că se aglomera parcarea şi se blochează cineva. Ştiu, pare o prostie, dar numai eu ştiu de câte ori am înjurat pentru că se găsise vreun deştept să mă blocheze şi nu, n-a catadicisit să lase vreun număr de telefon în parbriz. Măcar aici ştiu că nu stau să se bazeze pe bunul-simţ al clienţilor.

Apucasem să îi rog să avem pat suplimentar în cameră dar când am deschis uşa, am constatat cu surprindere şi plăcere, n-are rost să mă ascund după deget, că am primit un apartament. Sigur, puteţi spune că aveau tot interesul să se prezinte bine. Aşa şi este! Dar nu ăsta a fost detaliul care m-a încântat cel mai tare(noi mai mereu luăm apartament, tocmai ca să avem loc suficient) ci faptul că aveai uşi la camere. Da, pare absurd, dar foarte multe apartamente din hoteluri nu au uşi între camere iar eu n-am reuşit să înţeleg nici până acum logica acestui fapt. Primeşti spaţiu dar intimitate, ioc. Plus, încă o bomboană: mobila din lemn, în stil clasic. Ştiţi cum îmi stă în gât când văd pal-ul acela ieftin la hoteluri cu pretenţii şi scoruri cât casa?

La capitolul curăţenie n-am găsit niciun cusur. Nici măcar unul, ceea ce este aproape dubios pentru că un singur loc am mai găsit în România până acum în care să nu găsesc eu un fir de păr, praf, o pânză de păianjen, orice de care să poţi să comentezi. Şi am verificat – nu era pregătit special pentru noi din punctul ăsta de vedere. Au mai venit nişte prieteni în acel weekend(nu ştia nimeni de la hotel că au vreo legătură cu noi) iar camera lor era la fel de curată. Plus că aceeaşi curăţenie domnea absolut peste tot, de la băi la locul de joacă, din restaurant la spa.

Fără să intenţionez să lungesc prea mult povestea, vă spun că la micul-dejun găsiţi cafea adevărată, nu apa chioară deja celebră în turismul autohton şi nu numai. Da, ştiu, pentru unii contează mâncarea dimineaţa(e bună, n-am avut ce să-i reproşez), dar mie-mi curge sânge-n cafea deci acesta era un detaliu esenţial pentru mine.

După o tură tare faină pe pârtie şi o coborâre nesperată, cu copil cu tot, pe jos, de pe Clăbucet, după-amiaza mi-am permis, cred, cea mai extravagantă chestie din ultimii 5 ani(pfff, ce plistisitoare trebuie să par/fiu): o oră singură, la spa. Bărbatul cu copilul din dotare s-au bălăcit la piscină iar eu am intrat(uşor debusolată, recunosc) pe mâna Gabrielei Mierliţa, mâna de fier la tot ce ţine de centrul spa al hotelului: sala de sport, piscina, jacuzzi, saună, cabinetele de terapii. Când a văzut că sunt cam paralelă când vine vorba de măşti, masaje şi altele din acelaşi registru, m-a întrebat dacă mă las pe mâna ei. Era tot ce îmi doream să aud. Aşa că m-am ales, pe rând dar nu mai ştiu dacă exact în această ordine, cu demachiere, tonifiere, peeling, hidratare, masaj facial, o mască minunată cu pulbere de aur cu efect de hidratare, lifting şi antioxidare şi cu 20 de minute doar pentru mine(cât timp am stat cu masca pe faţă).

Au fost cele mai ciudate 20 de minute din ultimii ani. Habar n-aveam ce să fac cu timpul acela venit brusc pe capul meu. Am aflat(nu că n-aş fi ştiut) că habar n-am să mă relaxez. Așa că am făcut şi cel mai neobişnuit selfie de până acum.

Am reuşit totuşi la un moment dat să mă desprind de toate cele din creier, ceea ce mi-a cam deschis apetitul pentru un astfel de răsfăţ. Iar în urma tratamentului faţa mea arăta atât de luminoasă şi de curată încât a fost prima dată când am ieşit fără stres şi fond de ten pe faţă printre oameni.

Trecând de la tratamente exterioare la unele interioare, am mâncat excelent în restaurantul lor dar trebuie să vă avertizez să vă feriţi de prăjituri. N-aveţi cum să mâncaţi doar una decât dacă sunteţi nişte ciudaţi cărora nu le plac dulciurile.

Şi toate astea sunt aşa datorită oamenilor. Eu sunt convinsă că de acolo pleacă tot. Sunt toţi zâmbitori, dornici să îţi sară în ajutor iar asta se simte în modul în care funcționează fiecare lucru în parte.

Ce alte avantaje am mai găsit eu la hotel: apropierea de gară şi pârtie, e perfect şi pentru zilele ploioase, în care nu poţi sta pe afară(au loc de joacă, bowling, spa-ul de care v-am spus, cofetărie, club) dar şi pentru când îţi petreci zilele pe pârtie sau în drumeţii şi vrei să revii într-un loc curat şi prietenos. Două lucruri am văzut că sunt prezentate ca dezavantaje de către unii clienţi: accesul către spa(se coboară 2 etaje pe scări, din hotel – e neobişnuit, aşa este, dar eu nu m-am simţit deranjată de asta, mai ales că era cald peste tot) şi apa rece din piscină(aici vă spun cum văd eu lucrurile: apa pare într-adevăr rece dacă intri în piscină ca să stai şi tu pe acolo, e perfectă dacă înoţi).

Prin urmare, pentru că eu chiar m-am simţit bine şi consider că e un loc în care merită să mergi – fie că vorbim de un weekend sau de o vacanţă serioasă – vă anunţ că dacă alegeţi să mergeţi la Hotel Carmen, aveţi 10% reducere atât la cazare cât şi la alte servicii, cu condiţia să introduceţi codul BiaM10 pe site-ul hotelului, la secţiunea rezervări – cod promoţional. Reducerea se aplică la suma finală, nu se poate cumula cu alte oferte iar codul este valabil până la 31 decembrie 2018, oricând, cu excepţia zilelor în care sunt sărbători legale.

Şi dacă tot vorbim de oferte, n-ar fi rău să aruncaţi un ochi şi pe ce au pregătit ei pentru Paşte, dacă nu v-aţi făcut încă planuri. O găsiţi aici. Şi poate ne vedem pe acolo, să ciocnim un ou-două.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Omul sfinţeşte locul… şi hotelul appeared first on Bianca Moruș.

Avea vreo 10 luni când a venit prima zăpadă serioasă post-copil. Şi o înfofolim bine, ne punem şi noi 7 cojoace şi ieşim din casă. Afară ningea ca la balamuc, dar frumos.  Nu apucăm să facem cinci paşi şi se pune copilul pe un urlat de ziceai că îl trage cineva pe roată. În doi timpi şi 3 mişcări eram înapoi în casă. Copilul – linişte. Mă rodea rău o idee, aşa că am ieşit din nou. De această dată şi eu şi tatăl fără căciuli. Acum copilul râdea în hohote şi mânca fulgii de zăpadă. Iar noi am îndurat ninsoarea cu capetele descoperite, că doar nu era să-i ruinăm fericirea.

Un an mai târziu foloseam copilul pe post de utilaj de deszăpezire iar el nu avea nimic împotrivă.

Acum, la 3 ani si 10 luni mă rog 3 ore de el să iasă afară din casă apoi încă 3 să ne întoarcem la căldură. Acum eu sunt pe post de utilaj de deszăpezire, ren, om de zăpadă şi hater, că vreau totuşi să mai ajung şi-n casă.

Probabil că lucrurile astea se vor repeta până undeva prin adolescenţă, a lui că de a mea îmi mai amintesc cu greu. Ştiu însă că ultima oară când m-am bucurat de nămeţi aveam vreo 15-16 ani, eram la Costeşti, aproape de Sarmizegetusa şi de dimineaţa până seara nu făceam decât să evit copacii de pe dealuri. Nu-mi reuşea de fiecare dată. Apoi au început fiţele. Băieţii erau nişte idioţi care insistau să ne alerge cu bulgări şi nu înţelegeau cât de tare deranjau. Rimelul meu, chiar şi waterproof, nu suferea un asemenea afront. Apoi nu înţelegeam eu de ce trebuie să ningă sau de ce ar trebui să port în ianuarie mai mult de un tricou, blugi şi geacă de piele. Să nu mă întrebaţi de durerile de spate că nu vreau să încep iar să mă vait.

Pe la vreo 20 de ani am înteles din nou că zăpada e mişto. Pe pârtie. Doar pe pârtie. Şi e şi mai mişto vinul fiert de la apres-ski. La 30 de ani doar ideea de zăpadă şi de lopată mă scotea din minţi. Ce-i drept, apreciam întotdeauna prima zi de ninsoare, când ieşeau prea puţini cu maşinile în trafic. Dar în rest nu aveam decât cuvinte neortodoxe la adresa acestui fenomen inexplicabil şi nejustificat într-o ţară cu climă temperată.

Acum, la 35, mă tăvălesc iar prin zăpadă. Stau cu orele prin nămeţi. Dau în continuare la lopată. Şi mai bombăn din când în când în bărbie, că altfel n-aş fi eu, dar mor de drag când o văd pe fiică-mea că stă cu orele pe pârtie, că are obrajii roşii ca focul şi zâmbetul mai mare decât nămeţii. Îi mai fur şi eu sania, să mă dau şi eu pe derdeluş, că prea e frumos. Şi îmi dau seama că oricât de cârcotaşi am fi, oricât de tare ne-ar deranja unele lucruri, totul păleşte în faţa veseliei copiilor noştri. Hai, că mai avem multe de învăţat de la ei! Spor la bulgăreală!

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Iarna, de la copilărie la „copilării” appeared first on Bianca Moruș.