pat Archives - Bianca Moruș

Epopeea mersului la culcare(sau cum nu scapi de copil oriunde ai fugi)

Bianca Moruș — Tue, 29 Dec 2015 18:17:28 +0000

Când vine seara… Nu, nu mă lovește romantismul. Melancolia nici atât, precum în melodia Sandei Ladoși. Panica e cea care pune stăpânire pe mine. De ce? Pentru că începe epopeea mersului la culcare. Până și Iliada lui Homer se termină înainte să apuci să culci un copil precum al meu.

Hai, Di, la culcare.
Nuuuuuu.

Și asta durează vreo jumătate de oră. Mergem până la urmă în camera ei și citim povești. Una, două, trei. Aceeași poveste de cinci ori. Aceeași pagină de șapte ori.

Gata, Di! Ajunge cu poveștile pe seara asta.
Bine, cântăm.

Și mai cântăm preț de vreo zece minute.

Hai, noapte bună!
Vreau lapte.
Ia lapte!
Vreau și apă.
Poftim și apă!
Fac pipi.
Hai la baie!
Mami, te iubesc!
Și eu te iubesc.
Mai vreau o poveste.
Am stins lumina. Acum îți mai spun doar povestea ta și apoi, la culcare.

Îi spun povestea ei, îmi mai pune șapte mii de întrebări, îmi mai povestește alte cinci mii de lucruri, se cațără pe mine și la un moment dat minunea se întâmplă și adoarme. În varianta fericită, după vreo zece minute mă sustrag liniștită și îmi văd de altele, prin casă. În varianta mai des întâlnită, cum mișc începe să mârâie amenințător iar dacă mă ridic, mă ceartă direct. Și mai trece o jumătate de oră. Ies din cameră, mai fac ceva sau pur și simplu zac, respir un pic și mă duc să o mut în pătuț.

La un moment dat mă duc și eu la culcare. Apuc să încep să visez și aud:

Mama, vreau apă!

Mă ridic, îi dau apă, mă culc la loc. După o jumătate de oră:

Mama, mi-e frig!

Mă duc, o învelesc, mă duc înapoi în pat. Mai boscorodesc un pic și adorm iar.

Mama, vin să dorm cu tine.

De obicei, în acest stadiu, oricum nu mai am putere să opun rezistență. Dar nici cu ea nu pot să dorm. Prin urmare, după ce mă autotorturez vreo oră-două, îmi iau perna și mă exilez pe canapea, în sufragerie. Uneori am noroc. Azi-noapte n-am avut. A venit și acolo, așa că eu am ajuns pe covor. Ce bine că am covor!

The post Epopeea mersului la culcare(sau cum nu scapi de copil oriunde ai fugi) appeared first on Bianca Moruș.

O noapte cu copilul în acelaşi pat(sau când copilul face mişto de tine şi-n somn)

Bianca Moruș — Mon, 16 Nov 2015 09:48:32 +0000

Nu împart patul cu copilul. Nu pentru că aş respecta nu ştiu ce metode alese de parenting, ci din egoism. Îmi place să stau relaxată, cu un singur cap pe o pernă şi învelită după bunul plac. Oricine are copii ştie foarte bine ce înseamnă să dormi împreună cu ei. Cine nu are e bine să rămână neştiutor.
Evident, când copilul se îmbolnăveşte, inevitabilul se produce şi ajung cu fie-mea în acelaşi pat. Şi aşa începe nebunia. Primul pas: un picior în gură. Îndepărtez cu grijă piciorul adormitei şi dau să îmi caut poziţia mea de somn. Poziţia aş găsi-o, cu locul e complicat. Pe cei 15 centimetri lăsaţi la dispoziţie nu pot decât să am grijă să nu cad. Stau cuminte, nemişcată, aproape nici nu respir, până când simt că a adormit adânc. Şi atunci îmi fac curaj şi o împing ceva mai departe, cât să am şi eu loc să mă întind. Simt că acum e momentul meu şi îl invoc pe moş Ene. El îşi face treaba şi când să mă bucur mai tare, mă trezesc cu jumate din copil pe capul meu. Iau jumătatea respectivă şi o îndepărtez cu grijă. Începe mârâiala.
– Mama, lasă-mă!
– Lasă-mă tu pe mine! Nu pot să dorm cu tine cocoţată în capul meu.
Pufăie nervos şi se retrage. Minunea durează câteva minute, cât să cred eu că aş putea să mă culc. Se aşează perpendicular cu mine şi începe să mă împingă cu picioarele. Încerc să o ignor. La fel cum încerc să ignor durerea din coaste. Îmi zic că la un moment dat nu o să mai simt. Dar ea continuă să împingă. Şi la un moment dat aud:
– Mama, pleacă! N-am loc.
– Bine, mă! Plec. Dar nu mă mai cauţi până dimineaţă, da?
– Hai, bine! Stai!
Mă aşez spăşită la loc şi o rog frumos să revină în paralel cu mine. Îmi face această favoare, după care se culcă la loc. Aţi spune că am făcut şi eu acelaşi lucru. Da’ de unde? Somnul meu ajunsese pe la Constanţa. Ea doarme liniştită, eu număr puncte pe tavan. N-am puncte pe tavan, dar mi le imaginez. Şi uite aşa mai trec vreo 2 ore. Când somnul meu revine în peisaj, mă afund bine cu capul în pernă şi dau să visez. Şi cum mi se pare mie că totul e frumos, mă trezesc cu un nas mic în nasul meu. Tac şi sper ca la un moment dat să pot să îl îndepărtez.
– Mama, bip-bip, spuse ea, apăsându-mi nasul.
Îmi înghit hohotul de râs şi aud:
– Mama, nasul mare. Eu, nasul mic.
În timp ce eu mă gândesc la o replică răutăcioasă, ea se întoarce cu spatele şi este evident că adoarme la loc. Sigur, nu sunt convinsă că nu dormea şi înainte. Şi iar mi-a fugit somnul. Până dimineaţă, mai primesc câteva palme, nişte degete în ochi, un genunchi în burtă, 2-3 replici tăioase dar şi câteva „te iubesc” şi nişte pupicuri, care anulează toate durerile. Nu şi orele pierdute, dar pentru alea există întotdeauna câteva căni cu cafea.

sursa foto: www.fredericksburgparent.net

The post O noapte cu copilul în acelaşi pat(sau când copilul face mişto de tine şi-n somn) appeared first on Bianca Moruș.

Din prostia unei mame la primul copil. Ep. 1 – Somnul

Bianca Moruș — Tue, 30 Jun 2015 05:00:04 +0000

Pe patul lui, în camera lui. Cam aşa ar suna melodia mea de însărcinată cu primul copil. Nu concepeam ca noul membru al familiei să doarmă cu mine în cameră, darămite în pat. Din motive multiple. Nu suport nici cearceaful mototolit, deci cu atât mai puţin pe cineva care să îmi dea picioare în gură sau coaste, oricât de simpatic ar fi personajul. Plus că mă gândeam că se duce naibii intimitatea din cuplu şi puţinele momente de „doi”. Plus că n-avea rost să stresez copilul cu foiala mea de până adorm şi chiar şi de după.
Toate bune şi frumoase până când am născut iar copilul avea un „frumos” reflux gastroesofagian. Nu intru în detalii, ca să nu oripilez norocoşii necunoscători. Cert e că era o distracţie continuă de la o masă la alta. Prin urmare am făcut un compromis şi am hotărât ca abia-nă30scutul să doarmă cu noi în cameră. După vreo şase luni şi ceva, când pe timpul nopţii lucrurile se mai calmaseră, am dus copilul în camera lui. Nu vă spun câte nopţi am dormit(un termen absurd în acest caz) cu capul pe grilajul de lemn. Nu vă spun cum am tocit parchetul pe drumul dintre cele 2 dormitoare. Nu mai vorbesc despre nopţile în care copilul dormea liniştit iar eu făceam potecuţe în camera lui, pentru că era foarte ciudat să nu se trezească de 70 de mii de ori. Până la urmă s-a învăţat şi am avut şi eu câteva nopţi liniştite. Apoi au început dinţii. Nu făcea scandal, dar simţea nevoia să stau lângă ea. Deci iar dormeam cu capul pe grilaj. Apoi i-am scos suzeta. Şi iar au început nopţile albe. Mai mult am ţinut patul să nu cadă decât să dorm în doi ani de zile. Apoi a trecut la next level. Pentru că putea să sară din pat, i-am dat jos grilajul, ca să nu cadă în cap în timpul nopţii. Uşile le deschidea deja, prin urmare a fost doar un pas până la a dormi împreună. A dormi este, din nou, un termen generic. Ea se lungea şi se lăţea mai mult decât ai putea crede că poate face asta o mână de om iar eu mă ghemuiam într-un colţ, în speranţa că aţipesc câteva minute. Ce dureri de spate! Ce dureri de cap! Ce nervi! Câtă frustrare! Doamne, eu nu-a făcută pentru co-sleeping! Vreau să mă întind şi eu, nu doar ea. Am strâns din dinţi cât am strâns după care am decretat: „Te muţi înapoi la tine în cameră!” A început să râdă isteric. Aşa că am plusat: „Vin şi eu cu tine!” A ridicat din sprânceană, după care a decis că e o ofertă convenabilă. Prin urmare acum dormim împreună. Ea la ea în pat. Eu într-un alt pat, din care mai fug după ce adoarme ea. Sunt sigură însă că schimbări vor mai fi!

The post Din prostia unei mame la primul copil. Ep. 1 – Somnul appeared first on Bianca Moruș.