Realitatea e că nu ai cum să nu simţi fiori prin tot corpul când vezi 50.000 de oameni cântând la unison melodie după melodie, cântece ale unui băiat simplu, dintr-un orăşel din Marea Britanie, băiat care urcă pe scenă îmbrăcat în blugi şi tricou, fără band sau dansatori, doar el cu chitara şi o mulţime de sentimente de împărtăşit.

Şi cred că tocmai ăsta este marele lucru din toată această poveste: că un băiat cu un aspect fizic departe de cel ce ar putea provoca suspine printre doamne şi domnişoare aduce în faţă dragostea şi te face să visezi la o iubire firească, reală, bazată pe fapte şi sentimente, nicidecum pe muşchi lucraţi la sală sau buze umflate, şi nu de indignare.

Când vezi 50.000 de oameni care merg să vadă un artist ce nu are nevoie de artificii pe scenă înţelegi că lumea nu este definitiv pierdută. Iar când oamenii aceia cântă împreună cu el despre iubire, locuri frumoase, amintiri şi oameni buni, suferinţă şi luptă, vulnerabilitate, umanitate, ştii că ei simt toate lucrurile astea şi îşi doresc să trăiască pentru ei, nu pentru alţii. Îşi doresc să nu aibă nevoie de măşti, ci să aibă libertatea de a se arăta lumii întregi cu bune şi cu rele.
Timp de 2 ore Ed Sheeran i-a ajutat să trăiască acest vis. Să nu mai conteze părerea celorlalţi, ci starea lor de bine. Să nu mai fie imagine, ci suflet.

Am plecat de pe Arenă pe o ploaie torenţială menită nu să cureţe, ci parcă să ducă mai departe bucuria de a trăi. Am ajuns acasă cu picioarele negre, dar cu sufletele albe.
Şi aşa mi-a venit ideea că n-ar fi rău dacă am încerca să trăim şi să transmitem lucrurile astea şi în zilele obişnuite, banale, nu doar la ocazii speciale. Aşa că vă lansez o provocare. Timp de o săptămână, pe lângă lucrurile mai mult sau mai puţin obişnuite, mai mult sau mai puţin bune, să vă faceţi timp în fiecare zi să scrieţi şi despre lucruri bune sau frumoase. O postare pe zi să fie sub ideea #letsspreadlove. Într-o lume plină de cinism şi luptă pentru supremaţie sau supravieţuire, haideţi să fim noi cei care dăm tonul şi tonul să fie cu blândeţe şi iubire.

Nu uitaţi: dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, daţi follow şi paginii mele de Facebook.

The post Din luminile astea faci constelaţii – #letsspreadlove appeared first on Bianca Moruș.

Ei bine, vă mărturisesc că eu sunt departe de a fi „orice” perfect. Nici mamă, nici soţie, nici femeie perfectă. De fiică perfectă nici nu mai vorbesc. Şi m-am cam săturat să vânez perfecţiunea asta pe care ne-o vând toţi, peste tot. Recunosc că în ultimii doi ani jumate mi-am făcut unghiile de vreo 3-4 ori. Recunosc că mai plec de acasă îmbrăcată sport pentru că nu mai am nimic călcat. Recunosc că uneori trec şi două săptămâni fără să pun aspiratorul în casă. Recunosc că las multe lucruri ce odinioară păreau vitale pe planul 2 sau 3 sau chiar 7.

Pentru că eu nu pot să le fac pe toate şi să mai şi zâmbesc cu adevărat. Pentru că nu pot să fac curat, să spăl, să calc, să gătesc şi să mai fac şi lecţii cu copilul. Şi oricât de mult m-aş controla, îmi mai pierd cumpătul şi mă răţoiesc şi la el. Pentru că nu reuşesc tot timpul să îi raspund la aceeaşi întrebare de o mie de ori şi să fiu zen. Pentru că nu pot sa închid tot timpul telefonul doar pentru că nu are el chef să mă lase să vorbesc cu altcineva. Şi nici nu ştiu reţeta perfectă pentru educaţie. Prefer de cele mai multe ori să îmi ascult instinctul decât sfaturile „parentologilor”.

Când era fie-mea încă în interior, am citit o carte întreagă despre cum să faci să nu-ţi plângă bebeluşul. Aiurea. Tot ce am simţit eu că e ok a funcţionat. Am citit o droaie de articole despre renunţatul la scutece. Tot când a fost ea pregătită s-a întâmplat minunea. Şi exemplele ar putea continua la infinit.

Ce vreau să spun, de fapt, este că nu ar mai trebui să ne raportăm la exemple găsite prin reviste. Viaţa nu e perfectă, deci nici noi. Aşa cum cele mai multe dintre noi nu vom arăta niciodată precum modelele photoshopate şi suntem perfect conştiente de asta, aşa ar trebui să acceptăm şi că nu putem fi perfecte. Şi poate că e mai bine aşa. Perfecţiunea pune prea multă presiune pe noi şi pe cei din jur. Şi dacă totul e perfect, noi de ce mai râdem? Sau de cine?

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Mame imperfecte vs mame perfecte. Tu ce alegi? appeared first on Bianca Moruș.