Mame imperfecte vs mame perfecte. Tu ce alegi?

Pe internet găsim zeci, sute, mii de articole despre cum e bine să ne creştem şi să ne educăm copiii. Citim cărţi de parenting cu nemiluita. Eventual mai urmărim şi emisiuni dedicate. Toată lumea deţine adevărul absolut. Doar că adevărurile astea diferă de la un specialist la altul. Şi cu cât citim mai mult, cu atât vedem că spusele lor se bat cap în cap. Şi nu mai ştim încotro s-o luăm ca să fie bine. Peste tot se promovează mama perfectă, cu copii perfecţi, soţ deasemenea şi carieră de succes.

Ei bine, vă mărturisesc că eu sunt departe de a fi „orice” perfect. Nici mamă, nici soţie, nici femeie perfectă. De fiică perfectă nici nu mai vorbesc. Şi m-am cam săturat să vânez perfecţiunea asta pe care ne-o vând toţi, peste tot. Recunosc că în ultimii doi ani jumate mi-am făcut unghiile de vreo 3-4 ori. Recunosc că mai plec de acasă îmbrăcată sport pentru că nu mai am nimic călcat. Recunosc că uneori trec şi două săptămâni fără să pun aspiratorul în casă. Recunosc că las multe lucruri ce odinioară păreau vitale pe planul 2 sau 3 sau chiar 7.

Pentru că eu nu pot să le fac pe toate şi să mai şi zâmbesc cu adevărat. Pentru că nu pot să fac curat, să spăl, să calc, să gătesc şi să mai fac şi lecţii cu copilul. Şi oricât de mult m-aş controla, îmi mai pierd cumpătul şi mă răţoiesc şi la el. Pentru că nu reuşesc tot timpul să îi raspund la aceeaşi întrebare de o mie de ori şi să fiu zen. Pentru că nu pot sa închid tot timpul telefonul doar pentru că nu are el chef să mă lase să vorbesc cu altcineva. Şi nici nu ştiu reţeta perfectă pentru educaţie. Prefer de cele mai multe ori să îmi ascult instinctul decât sfaturile „parentologilor”.

Când era fie-mea încă în interior, am citit o carte întreagă despre cum să faci să nu-ţi plângă bebeluşul. Aiurea. Tot ce am simţit eu că e ok a funcţionat. Am citit o droaie de articole despre renunţatul la scutece. Tot când a fost ea pregătită s-a întâmplat minunea. Şi exemplele ar putea continua la infinit.

Ce vreau să spun, de fapt, este că nu ar mai trebui să ne raportăm la exemple găsite prin reviste. Viaţa nu e perfectă, deci nici noi. Aşa cum cele mai multe dintre noi nu vom arăta niciodată precum modelele photoshopate şi suntem perfect conştiente de asta, aşa ar trebui să acceptăm şi că nu putem fi perfecte. Şi poate că e mai bine aşa. Perfecţiunea pune prea multă presiune pe noi şi pe cei din jur. Şi dacă totul e perfect, noi de ce mai râdem? Sau de cine?

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.