Nu am nimic cu intervenţiile estetice. Nu mă deranjează, dar nici nu mă pasionează. E treaba fiecăruia ce face cu propriul corp atâta vreme cât nu afectează pe altcineva.

Mă deranjează în schimb dubla măsură. Ne batem cu pumnii în piept pe diverse subiecte şi pe cât de corecţi suntem în abordarea lor, dar n-avem nicio problemă în a emite opinii nedelicate la adresa fizicului diverselor persoane. Şi aici este valabil atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi. Niciunul dintre sexe nu este iertat de replicile usturătoare ale celor care au impresia că sunt păstrătorii tinereţii fără bătrâneţe şi al trupului fără de defecte.

Am mai spus şi o repet. Pe vremuri mi se părea că vârsta de 30 de ani prevesteşte sfârşitul vieţii. Cumva cred că adolescenţa are această putere, de a te face să vezi anii mai lungi decât sunt şi îţi dă şi sentimentul ăla al nemuririi. Ai crede însă că anii neiertători ar trebui să ne facă un pic mai deştepţi şi mai înţelegători, mai ales că cei mai mulţi dintre noi nu rămânem dive sau divi pentru totdeauna. Mă rog, unii nu-s deloc şi sunt bine aşa, fără să se încadreze în tiparele perfecţiunii ţipate de prin toate televizoarele.

Bine, cei mai mulţi nu sunt bine în tinereţe când se lasă influenţaţi de toate porcăriile pe care le văd în aşa-zise reviste de modă, pe la televizor sau pe internet. Evident că nici eu n-am făcut excepţie. Se întâmpla când eram foarte tânără, schiloadă, aveam un păr superb şi puţine griji. Şi ochii erau frumoşi, dar nu-i foloseam ca să văd asta. Vedeam în schimb o tonă de defecte, existente şi inexistente şi eram într-o continuă cură de slăbire. Aveam multe de plăcut la mine, dar eram mult mai preocupată de motivele pentru care ar fi trebuit să nu mă plac. La nivel fizic, desigur, că asta mi se părea atunci relevant.

Nu vă imaginaţi că m-am deşteptat aşa, peste noapte. Au venit picături, pe rând. Eu, care îmi schimbam culoarea cel târziu o dată pe lună, am decis la un moment dat că nu mai vreau să mă vopsesc. Iniţial am zis că mai las părul să respire. Apoi m-am gândit să ajung să nasc pentru că nu voiam eu să mă vopsesc în sarcină. Nu intru în polemici şi nici nu ştiu dacă afectează cu ceva sau nu. Pur şi simplu am încercat eu să fiu cât mai ferită de chimicale în perioada aceea. Apoi, după ce am născut, numai de vopsit nu îmi mai ardea mie. Când dormi 2-3 ore pe noapte în primul an şi alea fragmentate, iar în următorii 2 dacă prinzi 6 ore de somn ţi se pare că l-ai prins şi pe Dumnezeu de picior nu-ţi mai stă ţie capul la cum îţi arată părul. Curat să fie, când e să fie, că restul nu mai contează. Şi la un moment dat, când am început să observ firele albe, mi-am dat seama că aş prefera să albesc natural decât să stau să mă vopsesc la 2-3 săptămâni. E adevărat, sunt norocoasă. N-am prea multe, dar nici nu simt că numărul lor în creştere m-ar afecta cu ceva. M-a întrebat cineva la un moment dat:

• Auzi, dar tu nu ai de gând să te mai vopseşti? Nu vezi că ai început să albeşti?

Am ignorat întrebarea.

Apoi m-a întrebat fiică-mea de ce nu mă vopsesc şi abia atunci am căutat cu adevărat răspunsul. I-am explicat că nu mă deranjează firele albe, că nu schimbă cu nimic ce şi cine sunt, că nu îmi este confortabilă ideea de a sta mereu să îmi vopsesc părul şi că în acest punct al vieţii mele prefer naturaleţea.

• Dar nu ţi-e frică să nu arăţi bătrână?

Nu mi-e frică pentru că nu mai caut aprobările altora legate de aspectul meu fizic.

A, mi-aş dori să mai slăbesc? Sigur, dar doar ca să intru în câteva haine care mi-au plăcut tare şi pe care nu le mai pot purta. M-aş mobiliza însă mai degrabă să transform sportul într-o constantă în viaţa mea decât să mă frustrez în încercarea de a scăpa de câteva kilograme.

Am riduri, mai multe decât alte femei de vârsta mea şi mai puţine decât unele din aceeaşi categorie. Cearcănele nu sunt chiar prietenele mele, dar mă însoţesc pretutindeni deci aş putea să le consider apropiate. Sunt o mulţime de semne care arată evidenţa, că nu mai sunt la prima tinereţe, dar ele nu mă deranjează. Mă deranjează mai mult poate că nu zâmbesc atât de mult pe cât ar trebui (deşi nu apreciez zâmbetele date pentru că trebuie), că nu râd pe cât mi-aş dori, că nu dansez şi nu călătoresc pe cât mi-ar plăcea. Mă deranjează că nu mă văd cu oamenii dragi suficient de des sau că nu citesc pe cât îmi doresc. Dar nu mă deranjează că îmbătrânesc.

Mi se pare mai deranjant să fiu deranjată de acest aspect sau să-i judec pe alţii pentru un fenomen pe care îl îmbrăţişează natural.

V-aţi gândit că poate acesta este motivul pentru care Celeste Barber a devenit un fenomen internaţional? Tocmai pentru că oamenii s-au săturat să fie judecaţi prin prisma aspectului fizic.

În ciuda a ceea ce ni se spune şi ne arată, oamenii nu sunt reprezentaţi de tinere cu picioare până-n gât, cu bot de raţă şi nici de băieţi cu muşchi şi freză a la Ricki Martin.

Nu mai puneţi presiune pe voi să arătaţi perfect şi, mai ales, nu mai puneţi presiune pe alţii să o facă. Nu trebuie să fim toţi ca scoşi din cutie. Nu văd sensul pentru care ar trebui să ne prefacem mai tineri decât suntem doar ca să le păstrăm altora impresia că timpul stă pe loc. Şi nu uitaţi: un cuvânt bun poate schimba mai mult decât o răutate gratuită.

The post Teama de a îmbătrâni. Sau când tinereţea e supraapreciată appeared first on Bianca Moruș.

Ba mai mult, toată piţiponceala excesivă a anilor 1990 – 2000 m-a făcut să cred că ăsta este principalul obiect de activitate al medicilor chirurgi esteticieni: să schimbe înfăţişarea unor individe şi indivizi până nu-i mai recunosc nici propriile mame. Atât de tare m-a enervat fenomenul acesta încât nici n-am insistat să mă documentez despre subiect. Habar n-aveam care este diferenţa dintre botox şi acid hialuronic, de exemplu. Nu mai vorbesc de diferenţa dintre chirurgie estetică şi dermatoestetică. Tot o apă şi-un pământ era în capul meu.

În ultimii ani însă, prin prisma blogului, am tot luat contact cu medici cu diverse specializări, inclusiv în dermatoestetică, sora mai frumoasă a dermatologiei sau estetica naturală, cum i se mai spune. Mai precis, vorbim de medici dermatologi cu supraspecializare, care folosesc metode minim invazive(deci nu vorbim de chirurgie, ca să nu existe dubii) pentru îmbunătăţirea aspectului fizic. Şi aici vorbim de epilarea definitivă(care mie mi se pare o megainvenţie), tot felul de intervenţii pentru tratarea acneei sau a cicatricilor postacneice, modelarea buzelor(aia făcută de habar n-ai că există, nu diformităţile care umplu paginile tabloidelor şi ecranele televizoarelor) şi tratamente de reîntinerire.

Şi uite aşa am ajuns eu zilele trecute la o „lecţie deschisă” cu un produs adus în România de vreun an şi ceva, un tratament injectabil pe bază de acid hialuronic, Juvederm Volite. Şi tot aşa am aflat că există peste 40 de firme producătoare de acid hialuronic dar că românii nu se aruncă cu capul înainte, sunt printre cei mai atenţi la detalii, vor să înţeleagă cât mai bine produsul înainte să decidă dacă îl folosesc sau nu. Şi înainte de asta se documentează despre procesul de îmbătrânire, ceea ce am decis şi eu să fac acum, la spartul târgului.

Faţa este printre cele mai puternic vascularizate părţi din corp. Undeva după 35 de ani(poate fi mai devreme sau mai târziu, în funcţie şi de genetică şi de modul de viaţă), grăsimea din ea începe să se resoarbă, volumul acidului hialuronic din epidermă începe să scadă, tonicitatea scade şi ea şi încep să apară ridurile. Practic, rolul acidului hialuronic este să transporte substanţele nutritive către celule şi reţinând cantităţi foarte mari de apă, este esenţial pentru hidratarea pielii. Când acesta începe să se resoarbă, elasticitatea pielii se pierde şi ea şi ajungem la aşa-numita „faţă căzută”. Acesta este şi scopul substanţelor pe bază de acid hialuronic: să refacă volumul natural al feţei şi calitatea pielii.

Dr. Gabriela Albu nu doar că ne-a explicat toate acestea şi multe altele, dar ne-a arătat şi cum anume se face injectarea, ca să nu fugim mâncând pământul când auzim de ace. Am văzut pe viu cum 2 doamne au fost supuse unor tratamente cu acid hialuronic, în funcţie de necesităţile fiecăreia, iar în timp ce noi ne văitam şi ne gândeam la suferinţa lor ele făceau bancuri şi râdeau pe seama noastră. Practic, am înţeles că e dureros pentru privitor nicidecum pentru cel tratat.

Ce-am mai aflat despre această procedură? Că te întinereşte cu 5-10 ani, că dacă apelezi la ea din timp este mai puţin costisitoare şi ţine mai mult, că bărbaţii sunt în general mai hotărâţi când apelează la dermatoestetică şi că sunt în principal focusaţi pe ridurile de pe frunte în timp ce femeile se decid mai greu şi vor să repare totul într-o clipă. Şi, cu de la mine putere, vă recomand ca dacă alegeţi să apelaţi la astfel de tratamente, să mergeţi la medici specializaţi, nu să căutaţi cine ştie ce oferte dubioase pe internet.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Ce-am ştiut şi ce-am mai aflat despre acidul hialuronic appeared first on Bianca Moruș.

La 20 de ani căutam petrecerile.
La 35 caut scuzele, ca să pot lipsi.

La 20 de ani nu ieşeam nemachiată nici să duc gunoiul.
La 35 aştept cu nerăbdare week-end-ul sau concediul, ca să rămân precum mama m-a făcut, bonus ridurile.

La 20 de ani, all black era regula vestimentară capitală.
La 35 stau minute bune în faţa şifonierului ca să găsesc câteva haine negre. Ba mai mult, găsesc destule în culori ţipătoare.

La 20 de ani eram preocupată de ce spune sau gândeşte lumea despre mine.
La 35 mă gândesc că n-ar fi rău să se mai discute despre mine.

La 20 de ani mi se părea că ar trebui să am haine şi pantofi la modă, chiar dacă nu mi se potriveau.
La 35 de ani am înţeles că moda o fac eu.

La 20 de ani nu suportam să aud urlete de plozi în jurul meu şi fugeam de copii mai rău ca dracu’ de tămâie.
La 35 tot nu suport urletele plozilor, dar măcar le înţeleg. Şi caut compania copiilor, ca să o ţină ocupată pe fie-mea şi eu să apuc să respir.

O constantă există totuşi. Dermatograful negru. Doar că acum mă ţine cel puţin de 2 ori mai mult decât în urmă cu 15 ani.

The post Femeia, la 20 şi la 35 de ani appeared first on Bianca Moruș.