Nu intru în substraturi psihologice, căci nu e domeniul meu. Dar ştiu cu siguranţă un lucru: copiii au capacitate infinită de iubire. Şi dacă nu sunt învăţaţi să facă asta, nici nu vor face deosebiri între persoanele pe care le iubesc. Mama e unică. Tatăl, la fel. Bunicii sunt şi ei entităţi speciale. Copiii nu iubesc mai mult sau mai puţin. Ei iubesc. Fără să facă discriminări sau să condiţioneze dragostea aceea imensă şi pură. Şi nu vor iubi mai puţin pe cineva doar pentru că a apărut în viaţa lor o nouă persoană pe care să o iubească. Îşi arată pentru moment interesul sau preferinţa de a petrece cu altcineva mai mult timp, dar asta nu înseamnă că vă iubeşte mai puţin. Ci doar că a găsit şi alte puncte de interes, oameni de la care să înveţe lucruri noi, cu care să se simtă bine şi să evolueze.

Nu mai puneţi copiii să aleagă! În afară de faptul că puteţi primi voi o recunoaştere care nu vă ajută la nimic, nu obţineţi nimic bun. Îi învăţaţi însă că trebuie să facă diferenţe. Nu înţeleg de ce le place oamenilor să-i pună pe cei mici să aleagă: „Pe cine iubeşti mai mult: pe mama sau pe tata?”, „De cine îţi place mai mult: de A sau de B?”, „Ce jucărie e mai frumoasă: maşina sau păpuşa?” Fiica mea nu înţelege nici ea de ce i se pun astfel de întrebări. Dar mereu are acelaşi răspuns, unul care îi vine din suflet: „Îmi plac amândouă/Îi iubesc pe amândoi”. Ea nu spune că mă iubeşte doar pe mine sau pe taică-su. Îşi iubeşte bunicii, educatoarea, naşii, prietenele. Şi nu se teme să le spună asta ori de câte ori simte ea să o facă sau simte că au ei nevoie să audă asta.

Cei mai mulţi ne plângem că trăim într-o lume tot mai rea, mai crudă, în care interesele materiale primează. Dar ţine tot de noi să o schimbăm. În loc să ne învăţăm copiii să fie fiare, ca să supravieţuiască, mai bine îi încurajăm să ofere iubire. Să îi ferim de eventuale decepţii nu îi ajută, ci doar îi împietreşte. Lăsaţi copiii să iubească! Şi lumea va fi mai frumoasă.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Lăsaţi copiii să iubească! appeared first on Bianca Moruș.

Nu pleci uşor, te macină o mie de gânduri, te temi şi pentru un strănut darămite pentru atâta amar de vreme departe de cel mic. Dar ştii că trebuie să se întâmple. Laşi instrucţiuni clare pentru mâncare, somn(dacă e cazul), eventuale tratamente sau pur şi simplu, pentru comportament. Dacă nu ştiaţi cum arată un control freak, uitaţi-vă la orice mamă în primii ei ani alături de copil şi veţi avea imaginea exactă.

Şi pleci. Şi te gândeşti de 75.437 de ori că poate era bine să mai amâni, poate era mai bine să îl iei cu tine, poate cade, poate plânge în continuu, poate nu mănâncă, poate se sufocă. E o listă infinită de temeri. Din când în când reuşeşti să te gândeşti şi la altceva. Şi realizezi că totuşi nu e chiar atât de rău să mergi singură pe stradă. Sau să bei o cafea liniştită. Şi sună telefonul. Şi tu înţepeneşti de spaimă când vezi că e tatăl copilului. În secunda aceea, până apuci să răspunzi, te trec toate gândurile negre. Dar el vrea doar să ştie  cât de caldă trebuie să fie mâncarea. Şi unde sunt scutecele. Şi unde ai pus body-urile de casă, că nu înţelege de ce trebuie să existe haine de casă şi haine de stradă şi de ce trebuie ele puse separat. Apoi mai sună de vreo 2-3 ori, pentru că nu găseşte jucăria preferată a copilului, nu ştie cu care dintre cele 5 creme trebuie să îl dea sau ca să te asigure că este totul în regulă.

Şi te întorci acasă şi te simţi ca şi cum ai fi lipsit un an. Abia aştepţi să îţi ţii din nou copilul în braţe, să ştii că e totul bine. Doar că primul lucru pe care îl vezi când intri în casă nu este piticul, ci dezastrul. Zici că prin casa ta au trecut, pe rând sau în acelaşi timp, un taifun, un tren, două camioane şi un avion care a ratat aterizarea. Calci cu grijă, pentru că nu ştii ce te pândeşte de sub mormanul de jucării, haine, oale şi cărţi. Îţi iei copilul în braţe, îl pipăi, pare întreg. Ba e chiar vesel. Şi nu doar că se bucură pentru că e din nou alături de tine, dar este evident că s-a distrat şi până atunci. Tatăl arată de parcă ar fi nimerit şi el sub un camion. Îţi explică cum lucrurile nu sunt aşezate acolo unde crede el că ar trebui să fie, că a căutat după orice obiect de a luat-o razna, dar că totul a fost ok. S-au jucat şi s-au amuzat copios.

Şi tu, în timp ce începi să aduni după taifun, te gândeşti ce-o fi atât de complicat să păstrezi o oarecare ordine în casă. Şi bombăni în bărbie. Şi te enervezi când îţi imaginezi cât o să îţi ia să pui totul la loc, cu copilul printre picioare, desigur, că acum nu se mai dezlipeşte de tine. Şi totuşi eşti mai multe fericită decât enervată, pentru că ştii că totuşi se poate. Se poate să pleci de acasă şi copilului tău să îi fie bine. Şi ţie, chiar dacă îţi ia o jumătate de zi să pui lucrurile din nou la locul lor.

sursa foto: http://www.danielleguentherphotography.com/

The post Când laşi copilul pe mâna tatălui appeared first on Bianca Moruș.

sursa foto: www.brainjet.com

The post 10 motive pentru care bărbaţii îşi doresc copii appeared first on Bianca Moruș.