Şi cel mai şocant mi se pare că cei mai mulţi dintre militanţii violenţei, mai ales în sânul familiei, sunt cei care au încasat bătăi monumentale în copilărie. Aceştia consideră că au ajuns oameni normali tocmai datorită violenţelor la care au fost supuşi. Nu, domnilor si doamnelor! Nu sunteţi normali şi aţi ajuns aşa tocmai din cauza bătăilor primite. Violenţa nu este normală în niciun context. Să ştii de frică nu înseamnă să fii educat, ci dresat. Înseamnă să trăieşti într-o teroare continuă, să fii o victimă şi foarte probabil, ulterior, un agresor. Iar textele cu „nu mai ştiu ce să-i fac, nu ascultă de vorbă bună” nu mă conving. Da, ştim cu toţii că vorba bună nu este suficientă în unele cazuri. Dar să crezi că bătaia e mai bună dovedeşte prostie. Da, prostie. Şi nu mă tem să o spun public. Animalele ştiu de frică. De frica noastră. Şi se supun până când nu mai suportă şi îşi înfig dinţii în beregata noastră. Şi încă mai credeţi că bătaia este bună?

Ce scuză ai când îţi loveşti nevasta sau iubita? Ţi s-a părut că s-a uitat pe sub gene la un alt bărbat? N-a facut de mâncare? Nu ţi-a zâmbit când ai intrat în casă? Problema nu e la ea, ci la tine. Nu-ţi convine cum se comportă, pleacă. Poate găseşti una mai pe placul tău. Sau poate nu, căci aşa cum spuneam şi mai devreme: problema e la tine. Pe tine te baţi când nu-ţi place de tine? Te dai cu capul de pereţi sau îţi tragi un pumn în figură? Îţi smulgi părul din cap? De ce? Ţi-e milă? Sau tu nu greşeşti niciodată aşa cum îţi greşesc ţie alţii şi ajungi să loveşti?

Să luăm şi cealaltă variantă în calcul. Poate femeia de lângă tine chiar te-a înşelat. Poate te-a furat. Poate ţi-a făcut cele mai urâte lucruri cu putinţă. Chiar şi aşa, ce crezi că rezolvi dacă o loveşti? Crezi că va fi mai bună, mai liniştită, mai cinstită? Sau că va învăţa să se ascundă mai bine? Mai bine pleci fără să te mai uiţi în urmă. E mai sigur chiar şi pentru tine, oricât de incredibil îţi pare.

Ce scuză ai când îţi loveşti copilul adolescent? Se droghează? Fumează? Bea de stinge? Se duce şi se culcă cu cine îi iese în cale? Şi dacă face toate astea, de ce crezi că va fi mai cooperant după ce îl calci în picioare? Nu mai bine cauţi tu adevărata sursă a problemei? Nu mai bine încerci să vezi unde ai greşit înainte să se ajungă aici? Şi fie că ai greşit, fie că pur şi simplu aşa reacţionează el în aceste momente, mai bine caută ajutor specializat. Acolo poţi afla ce provoacă totul şi ai şi o sansă să rezolvaţi problemele. Îţi vine să îi rupi capul? Mai bine gândeşte-te la câte idioţenii ai făcut tu la vârsta copilului tău şi aminteşte-ţi de ce. Şi dacă tot nu înţelegi şi spumegi de furie, dă-ţi ţie câteva palme şi vezi dacă te ajută la ceva.

Ce scuză ai când îţi loveşti copilul de trei ani? Nu face la oliţă încă? Nu stă nemişcat pe scaun în timp ce tu îţi savurezi cafeluţa şi ţigara? Nu îşi pune jucăriile la loc? Ţipă în  mijlocul magazinului şi te face de ruşine? Nu, copilul nu te face de ruşine decât în faţa oamenilor idioţi şi limitaţi, aşa cum eşti tu. Oricine are un strop de creier în cap ştie că un copil are nevoie să refuleze, să experimenteze. Are nevoie să îşi afle limitele şi nu le poate afla decât dacă i le explici. Dacă i le explici, mă repet, nu dacă i le impui cu „inofensivele” palme la fund. Nicio palmă nu este inofensivă. Asta este doar scuza patetică a celor care cred că trebuie să pui copilul cu botul pe labe de mic, precum un câine, să ştie cine e stăpânul.

Ce scuză ai când loveşti un bebeluş? Urlă prea tare şi prea mult? Poate îi e foame, poate trebuie schimbat, poate îl doare burta. Sau poate are nevoie de dragoste. De mai multă dragoste. Pentru că bebeluşii au nevoie de toată dragostea din lume ca să se poată simţi bine, să se poată simţi în siguranţă.

Ce este cel mai trist din toate astea este că degeaba vorbim, degeaba explicăm. Voi, ăştia care credeţi că o palmă la fund nu strică şi nu doare, n-o să pricepeţi niciodată nimic. Şi atunci singura speranţă rămâne să fie înăsprite legile. Să fiţi obligaţi să faceţi consiliere psihologică. Să fiţi obligaţi să învăţaţi cum stă treaba cu autocontrolul. Să fiţi monitorizaţi. Şi dacă tot nu vă potoliţi, să fiţi aruncaţi în închisoare. Dacă tot credeţi că educaţia nu se face decât cu frică, atunci de frica închisorii măcar să ştiţi. Vreţi să loviţi pe cineva? Muşcaţi-vă voi de mâini, să vedeţi ce înseamnă durerea.

sursa foto: www.psychalive.org

The post Românii au o scuză pentru orice palmă, pentru orice pumn appeared first on Bianca Moruș.

The post Spune NU violenţei împotriva copiilor appeared first on Bianca Moruș.

Problema nr. 1: Grădiniţa din cartierul cu pretenţii Cotroceni nu are nicio autorizaţie de funcţionare. Nici măcar o hârtie. Este, practic, o instituţie-fantomă. A, este treaba noastră, a părinţilor, să ne asigurăm că o asemenea instituţie are aceste autorizaţii.

Problema nr. 2: Deşi ştia că are camere de supraveghere, directoarea nu se fereşte de ele. E surprinsă prin toată clădirea în timp ce dă de pereţi cu bieţii copii. Este evident că erau doar praf în ochii părinţilor care plăteau bani buni ca să îşi ştie copiii educaţi şi în siguranţă.

Problema nr. 3: Unii părinţi ai copiilor de la grădiniţă, în ciuda imaginilor, continuă să o apere de individa asta. Nu pot să pricep cum se poate aşa ceva.

Sper ca faţa ei să ajungă peste tot, în toată ţara, pentru ca să nu mai existe vreo şansă ca ea să se mai apropie vreodată de copiii altcuiva.

Eu o să fac asta cu oricine îşi permite să ridice mâna asupra unui copil, al lui sau al altuia. Puteţi să o faceţi şi voi. Stă în puterea noastră să ne protejăm copiii şi să nu le mai permitem unor asemenea bipede să impună legea pumnului.

The post Ea e directoarea de grădiniţă, filmată în timp ce agresa copiii appeared first on Bianca Moruș.

Le recunoaşteţi? Le-aţi auzit? Mai rău: le-aţi resimţit?

În timp ce tot mai mulţi oameni îşi deschid inimile şi povestesc despre cât de rău le-au făcut bătăile primite în copilărie, parcă şi mai mulţi încearcă cu îndârjire să dovedească cum că lipsa bătăii din aşa-numita educaţie e doar o modă, nicidecum o soluţie. Evident, ei sunt primii care se dau exemplu. Ce dacă au încasat câteva scatoalce? Au ajuns oameni serioşi. Ce dacă şi-au văzut mama călcată în picioare de tată? A doua zi se ducea femeia la muncă, deci nu era nimic grav. Ce dacă urletele stăteau în loc de explicaţii? Aşa îi intra mai bine în cap unde a greşit. Prin urmare, ce dacă îi mai dă şi el două palme la fund copilului? E un răsfăţat şi un indolent şi nu pricepe altfel. Ce dacă are doar trei ani? Nu mai e copil mic, să nu priceapă ce îi spui. Aşa se comportă şi cu copilul ajuns la vârsta adolescenţei. Nu se mai înţelege deloc cu el. A luat-o razna, aşa că bătaia este unica soluţie.

Ce refuză să înţeleagă aceşti oameni(poate pe unii chiar nu îi duce capul, poate alţii nu vor să recunoască pentru că ar trebui să lupte cu prea multe sentimente, poate că pentru unii e mai simplu aşa) este că ce fac ei se numeşte dresaj. Iar dresajul este o sabie cu două tăişuri. Pe de o parte, obiectul dresajului poate deveni extrem de docil, dar nu pentru că a înţeles că a greşit(în cele mai multe cazuri nici nu a greşit) ci pentru că este atât de terorizat, atât de disperat să nu fie lovit din nou, şi din nou, şi din nou, încât ar face orice, s-ar tranforma în stană de piatră, numai să nu mai devină ţinta animalului care se consideră stăpân. Şi va sta toată viaţa cu capul în jos, nu va şti că are dreptul să îşi spună părerea, să îşi ceară drepturile sau să fie propriul său stăpân. Reversul medaliei este când obiectul dresajului va face exact ceea ce a fost învăţat. Adică va aplica la rândul său lecţia violenţei. Poate chiar faţă de cel care a predat-o. Sau poate se teme încă de el şi atunci se răzbună pe cei pe care îi întâlneşte. Poate cu cel cu care trăieşte. Poate cu copilul lui. Într-o variantă ceva mai blândă, poate a înţeles că violenţa fizică nu ajută la nimic. Şi nu recurge la ea. Dar instinctul îl are. Şi luptă cu el zi de zi. Şi poate explodează verbal. Apoi regretă şi nu ştie cum să facă să nu mai ajungă acolo. Oricum ar fi, bătaia lasă urme. Vânătăile trec. Durerea din suflet, niciodată.

Şi cu toate poveştile de care vorbeam mai devreme şi multe altele, nu reuşesc să pricep de ce atâţia oameni sar acum să apere bătaia şi pe adepţii ei. Dacă tu, adult, nu ai accepta în ruptul capului să primeşti o palmă, cum poate să ţi se pară acceptabil să i-o dai copilului tău? Dacă tu, adult, iei foc când te jigneşte cineva sau te înjură, cum poate să ţi se pară acceptabil să te comporţi aşa cu copilul tău?

Nu doar că legile noastre mi se par mult prea slabe şi în acest domeniu, dar mi se pare că am ajuns la stadiul în care bătaia este atât de firească în vieţile noastre încât nu avem nicio problemă să o promovăm în gura mare. Cum trebuie să fii tu, ca om, să spui că o palmă nu face atât de mult rău? Îmi pare similar cu cei care, în cazul unui viol, spun că poate şi victima a greşit cu ceva. Atât de bolnavă este societatea noastră? Atât de mutilaţi sufleteşte suntem încât actele de violenţă, de orice fel, ni se par mai uşor de acceptat decât să acceptăm că noi nu suntem animale? Avem creier şi trebuie să îl folosim. Avem copii şi vrem să crească într-o lume mai bună. Putem sau nu să le oferim şansa asta?

The post Apologia bătăii appeared first on Bianca Moruș.