Cei mai mulţi dintre noi ne agăţăm de cazurile nefericite sau tragice ca să ne mai ridicăm psihicul afectat de propriile nefericiri – “Uite că viaţa mea nu e chiar atât de nasoală!” – lăsăm câteva lacrimi să cadă (de multe ori nici acestea nu sunt pentru tragedia în sine, ci tot o descărcare a propriilor probleme şi frustrări), eventual mai schimbăm câteva cuvinte pe aceeaşi temă cu cei de lângă şi ne vedem mai departe de ale noastre, de zi cu zi.

Sunt alţii însă pentru care “ale lor” înseamnă tot un munte de probleme. Nu se întorc la ceva mai bun, unii nici nu se pot gândi la ale altora pentru că sunt copleşiţi de ceea ce trăiesc ei. Dar câţiva dintre cei din această categorie sunt cei care se ridică şi încearcă să schimbe o bucăţică din lume. Tiberiu Antipa este unul dintre ei. În timp ce alţii, la vârsta lui, pierd nopţile şi banii părinţilor prin cluburi, Tiberiu munceşte zi de zi ca să crească asociaţia înfiinţată de el, să le ofere o şansă copiilor instituţionalizaţi – mai pe şleau, copiilor fără părinţi. Sigur, el nu ar avea oricum banii cui să-i cheltuie pe frivolităţi pentru că Tiberiu nu are părinţi. Nu i-a cunoscut, nu ştie cine sunt. A ştiut mereu însă că vrea să le uşureze viaţa celor ca el, viaţa celor abandonaţi şi nu numai.

Tot ce ştiu despre părinţii mei este exact ce mi-au lăsat: abandonul. Ce a fost bine este că am avut un acoperiş, o masă şi haine, chiar dacă uneori nu erau îndeajuns. Însă ştim cu toţii că viaţa din orfelinat este o viaţă rece, lipsită de iubire, de căldură, cu oameni cărora nu le-ar păsa niciodată de tine aşa cum le-ar păsa alor tăi.

Aşa că încearcă el să facă altfel. Aşa a şi ajuns să pună bazele asociaţiei T.I.B.E.R.I.U.S. Organizează spectacole, cursuri, strângeri de fonduri, totul pentru ca tinerii şi copiii ce nu au avut şansa unei familii să poată ridica din pământ capetele, să afle că pot face ceva cu viaţa lor şi că au cui să ceară un sfat la nevoie.

Următorul punct de realizat este tot o tabără, care va fi şi din munca noastra împreună cu copiii nevoiaşi, bănuţii fiind strânşi din vânzarea de mărţişoare create de noi. Apoi am primit o casă bătrânească unde plătesc o chirie modică, iar proprietarul mă lasă să o transform şi să o renovez ca să pot face centrul Tiberiu pentru copilaşi. Este marea mea dorinţă să înfiinţez un centru pentru tinerii care ies din sistemul de protecţie socială.

Cel mai greu este însă că suntem o ţară în care oamenii îşi duc traiul destul de greu, dar ce mă ţine în această luptă este că, de multe ori, aceşti oameni rup din puţinul lor pentru a oferi celor nevoiaşi. Sigur, am nevoie de ajutorul oamenilor, de voluntari în diverse activităţi, de donaţii şi, nu în ultimul rând, de încurajări.

Tiberiu nu se plânge. Dacă citiţi însă printre rânduri îi veţi înţelege o parte din durere şi din luptă. L-am întrebat ce şi-ar dori să schimbe dacă ar avea putere de decizie în Administraţie.

În primul rând oamenii. Aş alege persoane care iubesc copiii, care niciodată n-ar fura o pâine dintr-un orfelinat, care ar încălzi cât trebuie apa pentru baie şi ar fi mai atenţi cu aceştia. Poate ar fi prea mult să le cerem iubire, dar puţină atenţie şi grijă ar fi de ajuns.

Clar, mi-a lipsit căldura unei familii, iubirea părinţilor, o mângâiere pe frunte, un pansament pe genunchii juliţi, îndrumarea, grija, totul… Din fericire sunt şi mulţi oameni, chiar educatori care m-au îndrumat spre bine, m-au încurajat şi ajutat.

Pe mine viaţa este cea care m-a motivate cel mai mult, m-au motivate lipsurile pe care nu le doresc altor copii şi întotdeauna mi-am dorit ca drepturile noastre să fie respectate. Sunt însă mulţi care au nevoie de sprijin ca să poată ţine drumul drept.

Am avut parte de multe dezamăgiri, de multe ori am simţit că sunt la capătul puterilor, dar gândul că pot schimba destine îmi dă putere şi o iau de la capăt. Mă ridic pentru fiecare copil care are nevoie de mine.

Tiberiu a scris şi o carte despre viaţa lui – “Confesiunile unui orfan”. A scris-o ca să se descarce şi pentru ca cei din jur să înţeleagă, să nu judece şi să ajute.

Cu toţii îi putem ajuta, prin donaţii sau voluntariat. Găsiţi toate informaţiie aici: http://www.asociatiatiberius.ro/ajuta-financiar/.

Iar eu am vrut să mai aflu ceva de la Tiberiu, ce şi-ar dori să știe părinții lui despre el.

Să ştie că am devenit un om care luptă pentru copilăriile furate de oameni ca ei.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Abandonat la naștere, luptă acum pentru cei ca el appeared first on Bianca Moruș.

„Fetele care se culcă cu cineva înainte de căsătorie sunt curve.”

„Sexul este murdar și rușinos.”

Cam aşa arăta educaţia sexuală acum vreo 20 de ani. Cam aşa arată şi acum. Nu credeţi? O spun cifrele alea reci şi seci:

·         România are cea mai mare rată a avorturilor din Europa: 480 de avorturi la 1000 de naşteri. Mai clar: aproape jumătate din copiii concepuţi sunt avortaţi.

·         Tot România are şi cea mai mare rată a mortalităţii materne: 27 de femei mor la 100.000 de naşteri.

·         Într-un singur an, 12.073 de tinere cu vârste între 15 şi 19 ani au rămas însărcinate iar 7.547 dintre ele au decis să întrerupă sarcina.

Și dacă nici cifrele astea nu vă impresionează, mergeți prin orfelinate, să vedeți câți copii au fost născuți și aruncați care pe unde, mai ceva ca niște haine de care te-ai plictisit. Uitați-vă în ochii lor, citiți-le suferința, durerea de a nu fi iubiți, de a nu avea cui să îi spună „mamă”, de a nu avea pe umerii cui să plângă și să se plângă. Nu știu ce e aia dragoste, nu știu cum e să ai pe cineva care să te mângâie și să te aline când ești bolnav, nu știu cui să ceară ajutorul atunci când au o problemă.

Sunt oamenii revoltați de numărul crescut al avorturilor. Păi asta nu este decât consecința lipsei de educație sexuală sau a proastelor sfaturi date în această privință. Soluția nu este să interzici întreruperile de sarcină. Soluția este să explici, să educi. Căci dacă tu îi vei spune fetei tale că nu e bine să facă sex sau că asta se face doar la 23 de ani, nu ți-ai făcut nici datoria, nici nu ai convins-o de nimic. Când îi vor tropăi hormonii în corp, nu tu vei fi în creierul ei să îi liniștești.

Ce e mai rău? Să îți înveți fiica despre sex și consecințele lui la o vârstă fragedă, despre contracepție și protecție față de bolile cu transmitere sexuală, despre aparatul reproducător și perioada lui de dezvoltare și despre cum se folosește un prezervativ? Sau să îți duci copila de 13 ani să facă avort? Sau să o vezi la 13 ani cum ține în brațe o păpușă vie, copilul ei, în condițiile în care ea încă doarme cu păpuși din plastic? Copilul nu va fi mai curios dacă îi explici cum stă treaba cu sexul și cum trebuie să se protejeze. Va fi doar mai informat. Dacă însă tu îi transmiţi că totul e un mare secret sau o mare interdicție, atunci ai mari șanse să experimenteze înainte de vreme. Ține minte cum face la orice îi spui tu că nu are voie. De ce crezi că atunci când vine vorba de sex va fi mai cooperant sau mai docil?

Şi dacă totuşi crezi că e bine să îi faci educaţie sexuală dar aşa, mai după 14-15 ani, îţi aduc aminte că sunt copii care la vârsta asta au născut sau au făcut deja un avort. Ştiu că nu îţi place să auzi asta. Nici mie. Dar lumea s-a schimbat iar copiii află mai multe lucruri decât ne-am dori noi, cu mult înainte decât credem noi că ar fi cazul. Şi atunci nu e mai bine să afle de la noi, ce trebuie şi cum trebuie, decât să culeagă tot felul de informaţii, nu neapărat corecte, de pe unde apucă?

Specialiştii spun că vârsta ideală pentru începerea educaţiei sexuale este undeva între 7 şi 9 ani. Şi la fel de important este să îţi înveţi fiica că trebuie să meargă la ginecolog o dată pe an. O iei tu de mână şi o duci. Pentru că trebuie să ştie că prevenţia este esenţială şi în multe cazuri, vitală. 95% din problemele depistate în cadrul controalelor medicale sunt tratabile. O vizită la ginecolog a unei adolescente nu înseamnă un îndemn la sex. Înseamnă conştientizare, educaţie şi prevenţie. La un moment dat, mai devreme sau mai târziu, oricum va ajunge să întreţină relaţii sexuale. Şi atunci eu aş vrea să ştiu că fiică-mea cunoaşte foarte bine consecinţele acestui gest şi cum să se protejeze de bolile cu transmitere sexuală şi de o eventuală sarcină. Sigur, din punctul meu de vedere, prezervativul e măsura numărul 1 de protecţie, pentru că protejează şi de una şi de alta. Dar metode de contracepţie aprobate la nivel mondial, şi asta o spun şi pentru voi, nu doar pentru copiii voştri, sunt 12, ultima ajungând de curând şi la noi în ţară(este vorba de contracepţia orală combinată în regim extins de administrare). E bine să vă informaţi despre toate, dar e la fel de bine ca în momentul în care alegeţi metoda de contracepţie să o faceţi împreună cu medicul ginecolog. Nu există un contraceptiv ideal, potrivit tuturor femeilor. Există însă tratamente personalizate. Mai precis, înainte de recomandare, medicul ia în calcul vârsta pacientei, activitatea sexuală, numărul partenerilor, starea de sănătate, dorinţa de a rămâne însărcinată, stil de viaţă.

Aşadar, nu vă mai feriţi copiii de cuvinte. Învăţaţi-i pe ei să se ferească de ceva ce îi poate marca pe viaţă. Şi învăţaţi şi voi să vă protejaţi, pentru că metoda calendarului doar te ţine mai conectat în prezent, nu te apără de o eventuală sarcină.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Avortul, cea mai utilizată metodă de contracepţie în România appeared first on Bianca Moruș.

Nu mă înţelegeţi greşit. Nu vreau să îmi cresc copilul într-un bol de sticlă, să creadă că trăieşte într-o lume perfectă, unde nu se întâmplă niciodată ceva rău. Departe de mine astfel de gânduri. Dar pot să îi explic despre pericolele şi lucrurile grave ce se pot întâmpla în lume fără să îi creez coşmaruri. Sau măcar pot să încerc.

Sunt convinsă că ştiţi cu toţii celebra „Capră cu 3 iezi” şi că primul impuls este să spuneţi că v-a fost citită în nenumărate rânduri în copilărie şi nu a avut vreun efect negativ. Dar să ne aducem aminte mai bine ce spune la fel de celebrul autor Ion Creangă.

„Arzi, cumătre, mori, că nici viu nu eşti bun! (…) Moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură.”

Sau la fel de celebrul George Coşbuc:

„A venit un lup din crâng

Şi-alerga prin sat să fure

Şi să ducă în pădure

Pe copiii care plâng.

(…)

Ieri pe drum un om sărac

Întreba pe la vecine:

Poartă-se copiii bine?

Dacă nu, să-i vâr în sac.”

Câţi dintre voi vă uitaţi sub pat înainte să mergeţi la culcare? Câţi dintre voi v-aţi trezit urlând, că eraţi urmăriţi de tot felul de monştri, apăruţi din cine ştie ce poveşti stranii?

Copiii sunt oricum atât de fragili şi îi impresionează tot ce li se întâmplă de-a lungul zilei, încât nu cred că au nevoie să capete temeri suplimentare. Oricum cei mai mulţi dintre ei se luptă cu teama de abandon, cu teama că ar putea păţi ceva, ei sau părinţii lor, cu tot felul de întrebări fără răspuns. De ce ar trebui să le furnizăm şi noi motive de speriat?

Şi noi ca noi, că suntem capabili să filtrăm. Sau nu. Depinde de la caz la caz. Dar nu înţeleg de ce continuă editurile să publice astfel de absurdităţi. Sunt mii de poveşti sau poezii senzaţionale pentru cei mici şi noi continuăm să defilăm cu scrieri din 1900 toamna, care nu mai au nimic important de spus pentru copiii secolului nostru. Exact ca şi în cazul bibliografiei din şcoli, aşa cum scria Theodora Massini aici.

The post Literatură de groază pentru copii appeared first on Bianca Moruș.

The post Adolescenţa la 2 ani appeared first on Bianca Moruș.