Andreea avea 19 ani când l-a cunoscut pe Liviu. Iar Liviu nu doar că avea aproape dublul vârstei ei, dar îi era și șef. Un an de zile i-a făcut curte, până când ea a acceptat să iasă la o întâlnire. A urmat o perioadă cu fluturi în stomac, timp în care avertismentul primit la un moment dat, cum că el ar avea probleme cu violența și alcoolul, nu doar că a fost ignorat dar a și fost uitat. După vreo 2 ani de iubire a venit vestea: Andreea era însărcinată. Câteva luni Liviu a fost în stare de șoc. Apoi a început.

Ce a fost prima dată? Un cuvânt, un gest? Care a fost primul lucru care ți-a dat de înțeles că ai putea avea de-a face cu o persoană violentă?

Cred că au fost multe semne, din păcate, care ar fi trebuit să îmi deschidă ochii. Eu am insistat să îi țin închiși, în mod orbește. Am asistat, de exemplu, la diverse incidente cu prieteni de-ai săi, am remarcat că are un stil vulgar de exprimare și, mai ales, prezența zilnică și în cantități mari a alcoolului. Am ajuns în prezent, după această experiență de viață, să înțeleg că există 3 categorii de oameni din punctul de vedere al reacțiilor la băutură: cei care merg la culcare pentru că nu rezistă fizic, cei care încep să cânte și să se distreze și cei care devin niște monștri. El face parte din ultima categorie. Și în lipsa băuturii este o persoană narcisistă, cu o tendință de control exagerată, paranoică, cu multe probleme pe care poate vârsta mea fragedă m-a împiedicat să le văd în mod real.

Ce ai simțit când te-a lovit prima dată? Care a fost primul instinct? Ce te-a ținut în continuare alături de el?

Prima dată din punctul meu de vedere a fost prima palmă. Fac această precizare pentru că au existat tot felul de violențe și în prealabil, dar nu atât de evidente. O palmă peste față însă este ceva cert, incontestabil. Am fost șocată. Cu atât mai mult cu cât eram în brațe cu copilul meu, în bucătărie, încercând să-i încălzesc laptele. Nici nu îmi mai amintesc despre ce vorbeam sau cum interacționasem cu el. Dar vreau să subliniez un lucru pe care l-am observat la multe persoane care nu au trecut prin experiența violenței domestice. Indiferent ce ai spune sau ai face, nimeni, sub nicio formă nu are dreptul să te lovească. Iar întrebarea unui necunoscător: ”Dar ce ai spus?” sau ”Ce ai făcut?” nu face decât să demonstreze că nici acesta nu e departe de agresor.

Primul instinct a fost să sun la poliție, ceea ce am și făcut. Au venit rapid. El a refuzat să se legitimeze iar cei doi polițiști l-au sfătuit să se calmeze, ne-au aplicat amândurora amendă contravențională. Pentru tulburarea liniștii publice. Evident că nu s-a calmat, a fost de zece ori mai rău după ce au plecat. Am rămas pentru că nu știam atunci că după prima palmă urmează întotdeauna și altele. Pentru că am crezut că îi pare cu adevărat rău, după cum a spus, că se va schimba, că îl voi schimba.

Câți ani ai stat lângă el după ce au început abuzurile și de ce?

Am stat nu mai puțin de 10 ani după prima palmă. Pentru că mă vedeam lipsită de orice ajutor. Nu aveam un venit propriu iar familia deja îmi aplicase un stigmat de oaie neagră. Cu un copil din flori, necăsătorită, m-am văzut nevoită să îmi accept soarta. Pe care singură mi-am ales-o. Când ai un copil mic, la creșterea căruia nu te ajută nimeni, te simți complet neajutorată. Iar situația aceasta s-a suprapus practic și m-a determinat să intru în cercul vicios al acceptării.

Când s-a produs declicul și ai decis să pleci? Cât a durat de la acest moment până la faptul în sine?

Am plecat efectiv de mai multe ori. M-am refugiat, dar nu mai mult de 2 zile, la familie. Dar pentru că din partea lor nu simțeam efectiv o înțelegere și o dorință de ajutor, ci mai degrabă vină și condamnare, mă întorceam la el de fiecare dată. El jura că nu mai face nimic rău, că nu va mai bea… Promisiuni deșarte. Cred că declicul s-a produs când am reușit să obțin un job și mi-am dat seama că în primul rând am nevoie de o oarecare stabilitate financiară pentru a putea pleca. Ca să îmi pot crește singură copilul, fără să stau cu mâna întinsă. Copilul meu, de fapt, m-a pus să promit că vom pleca. Este de o inteligență rară și are o gândire extrem de matură. 2 ani mi-a luat efectiv să mă pregătesc pentru o plecare pe care el nu a bănuit-0. De fapt, știa că voi pleca, dar nu-și imagina că de data aceasta va fi definitiv.

Copilul era martor la agresiuni? Cum încercai să îl protejezi?

Deși inițial am vrut să nu răspund la această întrebare pentru că simt că este viața lui și nu am dreptul să vorbesc despre ea, vreau ca mamele care trec prin aceeași experiență să înțeleagă cât de mult rău poate face violența domestică acelui suflet pe care îl iubesc mai presus de orice. Copilul meu a suferit de anorexie și bulimie la vârsta de 2-3 ani, apoi de atacuri de panică și vomita frecvent din cauza plânsului când nu reușea să îl oprească pe tatăl său din a mă lovi. În primul an de viață îmi amintesc că îl adormeam cu mâinile pe urechi, ca să nu poată auzi vorbele mizerabile pe care tatăl lui mi le adresa. După ce am plecat, primul lucru pe care l-am făcut a fost să îl duc la un psiholog. Acesta m-a asigurat că este în regulă, în mare parte datorită coeficientului de inteligență mare cu care este înzestrat. Acesta a reprezentat un mecanism protector pentru creierul și sufletul lui. Am avut noroc.

Ai cerut ajutor? Știa cineva prin ce treci?

Am încercat să cer ajutorul unei fundații. Am mers chiar la ei la sediu într-o zi ca să descopăr că au ușa închisă și este nevoie de o programare prealabilă. Am fost dezamăgită și am hotărât să mă ajut singură. Știau câteva persoane apropiate, inclusiv familia. Dar toate agresiunile, care nu au fost zeci ci sute, poate chiar mii, nu le-am povestit nimănui în detaliu. Nu am vrut să împovărez pe nimeni. Aveam momente când îi împărtășeam prin ce trec prieteni mele.

Ce simțeai? Ce te făcea el să simți?

La început, o bună perioadă de timp, am fost pur și simplu șocată. Nu-mi venea să cred că mi se întâmplă mie. Apoi am învățat să mă adaptez. În sensul că evitam orice lucru știam că-i va putea provoca o reacție nedorită. Făceam orice pentru a fi liniște iar orice nu vrei să știi ce poate însemna. A fost omul care a reușit să trezească în mine niște gânduri și idei pe care nu mi le-aș fi dorit vreodată. Noaptea, după ce el adormea, vizualizam tot felul de scenarii de răzbunare. Nu le-am pus în practică datorită conștiinței și copilului meu, motivul existenței mele.

Cum ai plecat? Cum a fost după ce ai plecat?

În primele luni mă pregătisem pentru eventuale reacții violente. Credeam că mă va urmări, că va veni după mine. Priveam peste umăr constant, de fiecare dată când mergeam pe stradă. Am luat în considerare când am strâns banii ca să plec și să apelez la servicii private de pază și protecție. Sunt genul de om căruia îi place să fie pregătit pentru orice. Inclusiv pentru neprevăzut. Nu au fost decât câteva situații în care a venit la mine acasă beat și s-a dat în spectacol. Dar după cum zice o bună prietenă, câinele care latră nu mușcă. Nu a avut curajul să facă absolut nimic în public, a învățat și i-am demonstrat că nu mai are absolut nicio putere asupra mea.

Cum e viața ta acum, de mamă singură?

Cred că ultimii 2 ani au fost cel mai intens trăiți din toată viața mea. M-am bucurat la maxim de fiecare clipă de libertate, am învățat din nou că pot face absolut tot ce îmi doresc, când îmi doresc. Și, mai mult, am redevenit cum eram înainte: un om bun care își dorește să ajute alți oameni. Spun asta pentru că viața cu el ajunsese să șteargă din bunătatea mea, să mă înrăiască, să mă sălbăticească. Nu pot spune că este ușor să fii mamă singură, să fii totul pentru copilul tău, să muncești în continuu zi-lumină. Dar faptul că pot alege în fiecare clipă a existenței mele ce mănânc, cu ce mă îmbrac, cu cine vorbesc și unde merg reprezintă o bucurie pe care mulți, majoritatea oamenilor nu o pot înțelege.

Ce sfat ai pentru femeile care trec prin așa ceva?

Sfatul meu este să nu își piardă speranța, să încerce să caute un sprijin. Iar dacă sunt singure și nu le ajută nimeni efectiv, tot există o șansă de a scăpa. Primul pas este să aibă o oarecare stabilitate financiară. De aici se leagă și restul. Își vor permite să facă alegerile pe care și le doresc. În teorie sună ușor pentru că această stabilitate este mai greu de dobândit în practică. Eu, de exemplu, mi-am pierdut un loc de muncă din cauza lui. Dar nu am abandonat. Și chiar dacă mi-a luat 10 ani, am reușit. Acești 10 ani nu mă fac să mă simt deloc curajoasă. Cred că aș mai fi stat încă 10 dacă nu era copilul. El a fost curajul meu, el mi-a dat putere să lupt și să îndur. Știi ce a fost cel mai greu? Să mă abțin să ripostez. Aș fi putut de multe ori, aveam tăria fizică necesară, dar mi-am dat seama că orice ripostă mi-ar fi putut pune viața, respectiv libertatea în pericol. Iar acest monstru nu merita ca al meu copil să rămână pe drumuri sau orfan.

Sursa foto: prezi.com

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Mărturia unei mame care a fugit de acasă după 10 ani de violențe appeared first on Bianca Moruș.

Şi dacă nu v-am surprins destul, aflaţi că iniţiatoarea legii este o femeie. Yelena Mizulina vrea şi este foarte aproape să obţină ca violenţa în familie să fie o normalitate dezincriminată şi consideră că legea încă în vigoare subminează „dreptul” părinţilor de a-şi bate copiii.

„Pedepsele (penale) nu pot contrazice sistemul de valori al societatii. In cultura traditionala a familiei rusesti relatiile parinte-copil sunt construite de pe autoritatea puterii parintilor (…) Legile ar trebui sa sprijine aceasta traditie de familie”, a spus Mizulina intr-un discurs inainte de votul de miercuri din Duma ruseasca.

Sursa: www.hotnews.ro

368 de parlamentari au votat pentru această lege. Unul singur împotrivă. Asta în condiţiile în care oricum, în prezent, aproximativ 40% din infracţiunile violente comise în Rusia au loc în familie.

Iar românii sunt şi ei la fel de înclinaţi să folosească violenţa în locul argumentelor. Am scris aici de ce cred că pedepsele pentru astfel de fapte ar trebui înăsprite, nicidecum eliminate. Aşteptăm şi părerile voastre despre subiect. Cu argumente, nu cu pumni în tastatură.

Sursa foto: www.toptj.com

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Femeia care vrea ca violenţa asupra copiilor să fie legală appeared first on Bianca Moruș.

De exemplu, dacă tu consideri că e bine să începi diversificarea conform recomandărilor OMS, adică după 6 luni, întotdeauna se vor găsi unii şi alţii care să îţi spună că eşti o tâmpită, că poţi să îi dai mâncare solidă şi de la 3-4 luni şi că oricum e bine să îi dai din mâncarea ta, că altfel va deveni un mofturos fără pereche. Sigur, eşti la fel de nepricepută şi dacă începi aceeaşi diversificare cu legume în locul celebrului măr amestecat cu biscuiţi.

Ce să mai spunem despre alăptare! Nu contează ce ai făcut, ce ai îndurat, cât te-ai chinuit. Dacă i-ai dat copilului lapte praf eşti o nenorocită care se gândeşte doar la ea şi care i-a distrus sănătatea şi viitorul. Bineînţeles, nici dacă alăptezi după vârsta de 2 ani nu eşti normală şi greşeşti teribil. Acum, fie vorba între noi, nu pricep şi pace de ce trebuie să dea vreodată o femeie explicaţii despre cum a născut sau dacă a alăptat sau nu. N-ai opri un om pe stradă să îl întrebi dacă a avut orgasm ultima oară când a făcut sex. Dar unii(mulţi) n-au nicio problemă să întrebe femei străine sau prea puţin cunoscute lucruri la fel de intime.

Apoi… alinţi prea mult copilul, îl ţii prea mult în braţe, te-ai transformat în sclava lui. Nu e normal să nu fie casa lună şi să nu ai mâncare caldă pe aragaz pentru că stai toată ziua după fundul plodului. Eşti praf însă şi dacă te întorci prea repede la muncă şi nu stai să îl creşti. Nu e în regulă că nu merge la 10 luni, nici dacă nu vorbeşte la un an. Dacă încă nu te-ai convins că oricine este o „mamă” mai bună decât eşti tu, îţi spun alţii că eşti o tută pentru că nu l-ai pus în lesă şi îi permiţi să descopere lumea. Dacă îi accepţi şi încerci să îi înţelegi tantrum-urile înseamnă că deja ai eşuat ca mamă iar copilul este un răsfăţat cu un pas deja pe calea pierzaniei. Dacă îi dai dreptul să refuze o mâncare sau să aleagă cu ce să se îmbrace eşti o inconştientă, pentru că aşa va ajunge şi să aleagă drogurile. Sau alcoolul. Sau pe amândouă, că oricum mai faci multe alte greşeli în educaţia lui. Dacă îl laşi să decidă de cine vrea să se apropie şi de cine nu iar greşeşti, că doar ştim cu toţii că trebuie să îl obligi să îi placă ceva, nu să îl laşi să aleagă. Dacă nu-l obligi să aibă zece pe linie la toate materiile, fie că îi plac, fie că nu, iar eşti un părinte denaturat, care îşi bate joc de viitorul copilului. La fel şi dacă nu îi desfiinţezi toate alegerile, fie că e vorba de muzica ce îi place, de prietenii pe care şi-i alege sau de meseria pe care vrea să o urmeze.

Nu cred în libertatea absolută acordată unui copil. Dar nici nu cred în dresatul lui. Ba sunt convinsă că acesta din urmă, în cele mai multe cazuri, poate face mai mult rău decât bine. Şi nici nu cred că eu ştiu mai bine cum trebuie să îşi crească alţii copiii. Da, tind să analizez. De multe ori poate nu sunt de acord cu ceea ce fac alţii. Dar nu sunt eu în pielea altuia, ca să ştiu de ce face într-un fel sau în altul. Sigur că sunt lucruri pe care le consider capitale: nu accept bătaia, nu înţeleg alimentaţia proastă în cazul copiilor foarte mici şi nici încercarea de a-i obliga să fie exclusiv cum îşi doresc părinţii. Dar nu îmi permit să îmi dau cu părerea dacă nu mi se cere şi nici să impun eu reguli altcuiva decât copilului meu.

Poate ar fi cazul să încercăm să ne preocupăm mai mult de ce este în casa şi în viaţa noastră decât în a altuia. Să vedem unde greşim noi şi să încercăm să reparăm, dacă dorim. Regulile nu sunt aceleaşi pentru toată lumea, aşa cum nu suntem toţi la fel. Aşa că înainte să îi dai cuiva un sfat, gândeşte-te că poate omul acela are alte idei despre viaţă decât ai tu. Şi oricât de greu este de acceptat, nimeni nu deţine adevărul absolut. Ce ţie îţi face bine, celuilalt poate nu i se potriveşte şi nici nu-şi doreşte. Ştiu şi eu că broccoli e sănătos, dar asta nu mă convinge să îl mănânc dacă mie nu îmi place gustul.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Sindromul datului cu părerea(sau cum alţii ştiu mereu cum trebuie să-ţi creşti tu copilul) appeared first on Bianca Moruș.

Şi cel mai şocant mi se pare că cei mai mulţi dintre militanţii violenţei, mai ales în sânul familiei, sunt cei care au încasat bătăi monumentale în copilărie. Aceştia consideră că au ajuns oameni normali tocmai datorită violenţelor la care au fost supuşi. Nu, domnilor si doamnelor! Nu sunteţi normali şi aţi ajuns aşa tocmai din cauza bătăilor primite. Violenţa nu este normală în niciun context. Să ştii de frică nu înseamnă să fii educat, ci dresat. Înseamnă să trăieşti într-o teroare continuă, să fii o victimă şi foarte probabil, ulterior, un agresor. Iar textele cu „nu mai ştiu ce să-i fac, nu ascultă de vorbă bună” nu mă conving. Da, ştim cu toţii că vorba bună nu este suficientă în unele cazuri. Dar să crezi că bătaia e mai bună dovedeşte prostie. Da, prostie. Şi nu mă tem să o spun public. Animalele ştiu de frică. De frica noastră. Şi se supun până când nu mai suportă şi îşi înfig dinţii în beregata noastră. Şi încă mai credeţi că bătaia este bună?

Ce scuză ai când îţi loveşti nevasta sau iubita? Ţi s-a părut că s-a uitat pe sub gene la un alt bărbat? N-a facut de mâncare? Nu ţi-a zâmbit când ai intrat în casă? Problema nu e la ea, ci la tine. Nu-ţi convine cum se comportă, pleacă. Poate găseşti una mai pe placul tău. Sau poate nu, căci aşa cum spuneam şi mai devreme: problema e la tine. Pe tine te baţi când nu-ţi place de tine? Te dai cu capul de pereţi sau îţi tragi un pumn în figură? Îţi smulgi părul din cap? De ce? Ţi-e milă? Sau tu nu greşeşti niciodată aşa cum îţi greşesc ţie alţii şi ajungi să loveşti?

Să luăm şi cealaltă variantă în calcul. Poate femeia de lângă tine chiar te-a înşelat. Poate te-a furat. Poate ţi-a făcut cele mai urâte lucruri cu putinţă. Chiar şi aşa, ce crezi că rezolvi dacă o loveşti? Crezi că va fi mai bună, mai liniştită, mai cinstită? Sau că va învăţa să se ascundă mai bine? Mai bine pleci fără să te mai uiţi în urmă. E mai sigur chiar şi pentru tine, oricât de incredibil îţi pare.

Ce scuză ai când îţi loveşti copilul adolescent? Se droghează? Fumează? Bea de stinge? Se duce şi se culcă cu cine îi iese în cale? Şi dacă face toate astea, de ce crezi că va fi mai cooperant după ce îl calci în picioare? Nu mai bine cauţi tu adevărata sursă a problemei? Nu mai bine încerci să vezi unde ai greşit înainte să se ajungă aici? Şi fie că ai greşit, fie că pur şi simplu aşa reacţionează el în aceste momente, mai bine caută ajutor specializat. Acolo poţi afla ce provoacă totul şi ai şi o sansă să rezolvaţi problemele. Îţi vine să îi rupi capul? Mai bine gândeşte-te la câte idioţenii ai făcut tu la vârsta copilului tău şi aminteşte-ţi de ce. Şi dacă tot nu înţelegi şi spumegi de furie, dă-ţi ţie câteva palme şi vezi dacă te ajută la ceva.

Ce scuză ai când îţi loveşti copilul de trei ani? Nu face la oliţă încă? Nu stă nemişcat pe scaun în timp ce tu îţi savurezi cafeluţa şi ţigara? Nu îşi pune jucăriile la loc? Ţipă în  mijlocul magazinului şi te face de ruşine? Nu, copilul nu te face de ruşine decât în faţa oamenilor idioţi şi limitaţi, aşa cum eşti tu. Oricine are un strop de creier în cap ştie că un copil are nevoie să refuleze, să experimenteze. Are nevoie să îşi afle limitele şi nu le poate afla decât dacă i le explici. Dacă i le explici, mă repet, nu dacă i le impui cu „inofensivele” palme la fund. Nicio palmă nu este inofensivă. Asta este doar scuza patetică a celor care cred că trebuie să pui copilul cu botul pe labe de mic, precum un câine, să ştie cine e stăpânul.

Ce scuză ai când loveşti un bebeluş? Urlă prea tare şi prea mult? Poate îi e foame, poate trebuie schimbat, poate îl doare burta. Sau poate are nevoie de dragoste. De mai multă dragoste. Pentru că bebeluşii au nevoie de toată dragostea din lume ca să se poată simţi bine, să se poată simţi în siguranţă.

Ce este cel mai trist din toate astea este că degeaba vorbim, degeaba explicăm. Voi, ăştia care credeţi că o palmă la fund nu strică şi nu doare, n-o să pricepeţi niciodată nimic. Şi atunci singura speranţă rămâne să fie înăsprite legile. Să fiţi obligaţi să faceţi consiliere psihologică. Să fiţi obligaţi să învăţaţi cum stă treaba cu autocontrolul. Să fiţi monitorizaţi. Şi dacă tot nu vă potoliţi, să fiţi aruncaţi în închisoare. Dacă tot credeţi că educaţia nu se face decât cu frică, atunci de frica închisorii măcar să ştiţi. Vreţi să loviţi pe cineva? Muşcaţi-vă voi de mâini, să vedeţi ce înseamnă durerea.

sursa foto: www.psychalive.org

The post Românii au o scuză pentru orice palmă, pentru orice pumn appeared first on Bianca Moruș.

Le recunoaşteţi? Le-aţi auzit? Mai rău: le-aţi resimţit?

În timp ce tot mai mulţi oameni îşi deschid inimile şi povestesc despre cât de rău le-au făcut bătăile primite în copilărie, parcă şi mai mulţi încearcă cu îndârjire să dovedească cum că lipsa bătăii din aşa-numita educaţie e doar o modă, nicidecum o soluţie. Evident, ei sunt primii care se dau exemplu. Ce dacă au încasat câteva scatoalce? Au ajuns oameni serioşi. Ce dacă şi-au văzut mama călcată în picioare de tată? A doua zi se ducea femeia la muncă, deci nu era nimic grav. Ce dacă urletele stăteau în loc de explicaţii? Aşa îi intra mai bine în cap unde a greşit. Prin urmare, ce dacă îi mai dă şi el două palme la fund copilului? E un răsfăţat şi un indolent şi nu pricepe altfel. Ce dacă are doar trei ani? Nu mai e copil mic, să nu priceapă ce îi spui. Aşa se comportă şi cu copilul ajuns la vârsta adolescenţei. Nu se mai înţelege deloc cu el. A luat-o razna, aşa că bătaia este unica soluţie.

Ce refuză să înţeleagă aceşti oameni(poate pe unii chiar nu îi duce capul, poate alţii nu vor să recunoască pentru că ar trebui să lupte cu prea multe sentimente, poate că pentru unii e mai simplu aşa) este că ce fac ei se numeşte dresaj. Iar dresajul este o sabie cu două tăişuri. Pe de o parte, obiectul dresajului poate deveni extrem de docil, dar nu pentru că a înţeles că a greşit(în cele mai multe cazuri nici nu a greşit) ci pentru că este atât de terorizat, atât de disperat să nu fie lovit din nou, şi din nou, şi din nou, încât ar face orice, s-ar tranforma în stană de piatră, numai să nu mai devină ţinta animalului care se consideră stăpân. Şi va sta toată viaţa cu capul în jos, nu va şti că are dreptul să îşi spună părerea, să îşi ceară drepturile sau să fie propriul său stăpân. Reversul medaliei este când obiectul dresajului va face exact ceea ce a fost învăţat. Adică va aplica la rândul său lecţia violenţei. Poate chiar faţă de cel care a predat-o. Sau poate se teme încă de el şi atunci se răzbună pe cei pe care îi întâlneşte. Poate cu cel cu care trăieşte. Poate cu copilul lui. Într-o variantă ceva mai blândă, poate a înţeles că violenţa fizică nu ajută la nimic. Şi nu recurge la ea. Dar instinctul îl are. Şi luptă cu el zi de zi. Şi poate explodează verbal. Apoi regretă şi nu ştie cum să facă să nu mai ajungă acolo. Oricum ar fi, bătaia lasă urme. Vânătăile trec. Durerea din suflet, niciodată.

Şi cu toate poveştile de care vorbeam mai devreme şi multe altele, nu reuşesc să pricep de ce atâţia oameni sar acum să apere bătaia şi pe adepţii ei. Dacă tu, adult, nu ai accepta în ruptul capului să primeşti o palmă, cum poate să ţi se pară acceptabil să i-o dai copilului tău? Dacă tu, adult, iei foc când te jigneşte cineva sau te înjură, cum poate să ţi se pară acceptabil să te comporţi aşa cu copilul tău?

Nu doar că legile noastre mi se par mult prea slabe şi în acest domeniu, dar mi se pare că am ajuns la stadiul în care bătaia este atât de firească în vieţile noastre încât nu avem nicio problemă să o promovăm în gura mare. Cum trebuie să fii tu, ca om, să spui că o palmă nu face atât de mult rău? Îmi pare similar cu cei care, în cazul unui viol, spun că poate şi victima a greşit cu ceva. Atât de bolnavă este societatea noastră? Atât de mutilaţi sufleteşte suntem încât actele de violenţă, de orice fel, ni se par mai uşor de acceptat decât să acceptăm că noi nu suntem animale? Avem creier şi trebuie să îl folosim. Avem copii şi vrem să crească într-o lume mai bună. Putem sau nu să le oferim şansa asta?

The post Apologia bătăii appeared first on Bianca Moruș.