Aşadar, zilele astea mă scot din minţi:

1. Mamele care le permit fetiţelor de 2-3 ani să îşi facă unghiile, le cumpără truse de machiaj şi le învaţă cum să fie sexi. E valabil şi pentru cele cu fete ceva mai mari, dar am observat că de pe la 2 ani se începe cu transformarea lor în Barbie de tip centură. Şi nu am să îmi cer scuze pentru limbaj, pentru că exact aşa arată.

2. Părinţii care îşi lasă copiii legaţi de gadget-uri, fără control. Nu sunt absurdă, nu cred că trebuie să îi ţinem departe de telefoane mobile sau computere şi ştiu că şi noi avem nevoie de time out. Dar când un copil de 4-5 ani are propriul telefon, cu acces nelimitat la internet şi slabe sau inexistente urme de parenting control, atunci îmi permit să spun că părinţii lui sunt nişte idioţi. Copiii sunt şi aşa debusolaţi, nu înţeleg lumea din jur şi sunt tentaţi să preia mai repede lucrurile proaste. Să îi oferi libertate pe internet este ca şi cum l-ai trimite singur, pe jos, la Constanţa. Pericolele sunt la fel de mari.

3. Părinţii care îşi tratează copiii ca pe nişte tâmpiţi. Le spun poveşti cu berze care umblă cu bebeluşi în cioc, îi lasă să creadă în zâne şi magie apoi se miră cum de a fost posibil ca odraslele lor să plece de mână cu primul străin care le-a zâmbit frumos şi le-a promis un inorog roz.

4. Părinţii care îşi ceartă mereu copiii dar nu observă niciodată lucrurile bune pe care le fac aceştia. E firesc să încerci să corijezi comportamentul celui mic, dar dacă nu faci decât să îl tragi de urechi şi uiţi să îl şi lauzi când e cazul sau să îi spui cât de mult îl iubeşti o să te trezeşti cu un viitor adult rece, indiferent la problemele celor din jur sau că o să caute înainte de vreme pe cineva care să îi ofere atenţia de care are nevoie. Mai precis, să nu vă mire dacă la 15 ani fuge de acasă cu cineva care are dublul vârstei lui.

5. Părinţii care îşi lasă copiii să facă ping-pong prin maşină, folosind mereu aceeaşi scuză patetică: „Nu stă în scaun. Urlă. N-am ce-i face! Tu nu ştii cum e, n-ai trecut prin asta”. Am mai scris despre subiectul ăsta, nu mai intru în detalii. Atât vă spun: uitaţi-vă pe net la imagini de la accidente de circulaţie şi imaginaţi-vă că în locul unei dintre victime este copilul vostru.

6. Părinţii care îşi compară copiii cu ai altora. Că faci tu comparaţii între bebeluşul tău de 8 luni şi al altuia, de aceeaşi vârstă, e una. Deşi nu te ajută deloc, e uşor de înţeles. Dar să îi explici copilului tău că e mai prost, mai urât sau mai neascultător decât orice alt copil, asta e de o cruzime inacceptabilă. Şi îţi garantez că nu va deveni nici mai deştept, nici mai frumos şi nici mai înţelegător. Va fi însă frustrat, va suferi şi nu va mai veni vreodată la tine să îţi spună ce îl doare sau de ce se teme, pentru că tu eşti primul om din viaţa lui care i-a arătat ce urâtă şi rea e lumea.

7. Părinţii care sunt convinşi că odraslele lor nu mint niciodată şi nu fac niciodată lucrurile despre care li s-a spus că sunt interzise. Asta, din păcate, este o boală generalizată. Orbiţi de dragostea extremă pentru copiii lor, foarte mulţi părinţi nu mai au capacitatea să vadă când cei mici îi joacă pe degete. Că vrem sau nu să acceptăm asta, piticii sunt actori desăvârşiţi. Ştiu cum să se ascundă şi cum să obţină ceea ce vor. Mint cu zâmbetul pe buze şi clipesc rapid din gene când sunt bănuiţi de o boacănă. Iar dacă tu te laşi păcălit de faţa ingenuă şi ignori toate semnalele, ba şi ce îţi mai spun alţii din jur, mai puţin implicaţi emoţional, poţi fi sigur că la adolescenţă nu vei mai şti absolut nimic din viaţa lui şi că nu vei mai avea niciun cuvânt de spus.

8. Părinţii care îşi folosesc copiii în războiul dintre ei. Dacă tu îţi urăşti mai tare partenerul sau fostul partener decât îţi iubeşti copilul, dacă tu îi spui celui mic că unul dintre cei 2 oameni ce reprezintă lumea lui toată este rău, urât şi altele din acelaşi registru, fă-ţi un abonament de lungă durată la psiholog. Şi fă-i şi lui, pentru că nimic altceva nu poate repara răul pe care l-ai făcut.

9. Părinţii care nu respectă dreptul copiilor de a nu agrea pe cineva. Mi se urcă sângele la cap ori de câte ori aud: „Pupă-l pe cutare!” sau „Ia-l în braţe pe nuştiucine.” De ce simt nevoia adulţii să le spună copiilor de cine trebuie să le placă sau pe cine trebuie să strângă în braţe? Vouă vă place să vă pupaţi la comandă sau să vă alintaţi cu oameni cu care nu rezonaţi? Sau chiar şi dacă vă place de cineva, aveţi mereu chef de alint? Respectaţi-le dreptul de a alege cum, cui şi când arată gesturi de iubire, pentru că altfel nu vor învăţa să îşi aleagă iubiţii şi prietenii în viaţă. Nu vor lua ce le place lor, ci ceea ce le-aţi arătat voi că trebuie să le placă. Iar asta nu poate aduce decât nefericire.

10. Părinţii care încearcă să obţină prin copiii lor ce nu au avut sau nu au putut face ei. Dacă tu ai vrut să devii Miss Universe nu înseamnă că fiica ta visează la acelaşi lucru. Dacă ţie ţi-a plăcut să faci baschet, nu înseamnă că fiul tău va fi as la acest sport. Nu le luaţi copiilor voştri ocazia să afle ce le place şi la ce sunt talentaţi. Oferiţi-le şansa să afle ce vor ei să facă în viaţă, nu ce vă doriţi voi să trăiţi prin ei.

sursa foto: pinterest.com

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post 10 lucruri care mă enervează la părinţii de azi appeared first on Bianca Moruș.

Copiii simt oricum tensiunile şi problemele, iar dacă îi mai şi expunem violenţelor, fie ele şi numai verbale, le provocăm drame prea mari pentru sufletele lor sensibile. Părinţii sunt întreg universul lor iar dacă aceştia le arată cât de mult se detestă, universul lor este distrus.

Nu contează ce v-a adus în acest punct. Contează să vă gândiţi înainte de orice la cei pe care i-aţi adus pe lume. Amândoi, căci regulile sunt pentru ambele părţi, altfel nu funcţionează. Poate simţi că partenerul e un idiot sau o idioată. Poate chiar e, dar în cazul ăsta a cui e vina că n-a observat asta în timp util? Poate ţi se pare că se poartă mizerabil. Poate chiar aşa e, dar dacă îi răspunzi cu aceeaşi monedă copilul vostru ce va simţi? Şi cum se va comporta ca adult? Va călca şi el în picioare sau se va lăsa călcat? Un lucru e clar. Va fi mai greu să aibă o relaţie echilibrată, pentru că nu ştie ce e aceea.

Nu zic să nu vă certaţi în faţa copiilor(deşi ar fi ideal), căci asta e mai complicat, dar încercaţi să nu ridicaţi prea mult tonul, să nu folosiţi jigniri şi mai presus de orice, nu îi spuneţi copilului că tatăl sau mama lui este într-un fel sau în altul. Nu proiectaţi asupra lui nemulţumirile, furia voastră. El ştie că are doi părinţi care îl iubesc şi pe care îi iubeşte în egală măsură. Şi aşa trebuie să şi rămână lucrurile.

E vorba şi de respect printre altele. Iar dacă acum ţi se pare mişto ca fiul/fiica ta să îţi ia apărarea şi să îşi deteste tatăl/mama, fii sigur că asta nu va ţine o viaţă. Şi la un moment dat îi va găsi scuze, poate că va ajunge chiar să îl înţeleagă, pentru că şi pe el îl iubeşte. Şi atunci respectul pentru tine va scădea radical, poate nu va mai exista deloc. Pentru că în loc să cultivi dragoste, ai ales războiul. Mai mult, toată nebunia asta nu te va face să te simţi mai bine. Ba chiar te vei simţi mai mizerabil. Pentru că în loc să te cureţi, te alimentezi mai mult şi mai mult. În loc să îţi cauţi liniştea şi fericirea, vei fi mai trist, mai furios, mai dezamăgit. Iar copilul tău va fi la fel, pentru că va fi ceea ce a văzut.

The post Reguli de bun trai între părinţi, despărţiţi sau nu appeared first on Bianca Moruș.

Sâmbătă dimineaţă. Ea se trezeşte la prima oră, cu gânduri mari: rufele de băgat la spălat, curăţenie, mâncare. Şi apoi poate îşi face timp să se ocupe un pic şi de ea: o manichiură, o pedichiură, poate un epilat. Când ea e deja sătulă de muncă dar mai are o groază de făcut, apare şi el în tocul uşii, cu ochii cârpiţi de somn.
– Buna dimineaţa, iubita mea.
– ‘Neata. E ora 12, dar mă rog.
– Ce zici? Dăm o fugă prin parc? Ne plimbăm şi noi ca la început?
– Când?
– Mâine! Acum, normal. Uite ce frumos e afară.
– Tu nu vezi câte sunt de făcut în casă? De plimbat îmi arde mie acum!? Mergem mai încolo.
– Hai, mă, mami, ca mai încolo se duce soarele.
– Aşa, şi?
– Păi nu mai are niciun farmec.
– Dar are farmec să stai în mizerie şi să nu ai cu ce să te îmbraci şi nici ce să mănânci?
– Lasă, că se fac şi mai încolo.
Şi uite aşa începe cearta. Până la urmă, ce e mai important: responsabilităţile sau sufletul?

sau

Joi seara. Meci în Liga Campionilor. 90% din suflarea masculină se gândeşte cum să se aşeze mai confortabil în faţa televizorului şi cam la câţi centimetri să aşeze berea, ca să nu facă prea mult efort. La un metru distanţă, o faţă îmbufnată.
– Dar de ce trebuie să te uiţi iar la meci? Nu te-ai uitat şi aseară?
– Aseară a fost alt meci.
– Dar nici măcar nu ţii cu ăştia.
– Tu nu înţelegi nimic. Vezi-ţi de treaba ta! De ce trebuie să purtăm iar şi iar aceeaşi discuţie?
– Tu nu mă mai iubeşti!
– Ce dracu’ are fotbalul cu iubirea? Hai, lasă-mă, că începe meciul.
După meci, scandalul.
Doamnelor, dacă nu vă place fotbalul, de ce nu profitaţi de ocazie? O scurtă sesiune de cumpărături în mall, o cafea servită cu barfă alături de prietene, un spa la voi acasă. Sunt atâtea lucruri de facut în timp ce ei îşi satisfac plăcerea.
Domnilor, chiar nu trebuie să urmăriţi etapa cap-coadă, toate meciurile din cupă, ligă, Primera Division, Ligue 1 şi Premiership. Sigur puteţi să vă rezumaţi la meciurile esenţiale şi în serile libere să vă răsfăţaţi iubita. Căci altfel s-ar putea să ajungeţi să răsfăţaţi doar sticla cu bere.

sursa foto: garryandanne.com

The post Priorităţile în cuplu appeared first on Bianca Moruș.