Am fost curioasă să aflu de ce a ales să facă asta în loc să stea liniştită, la ea acasă. Şi am descoperit un om blând, implicat, ce şi-a ales meseria din dorinţa de a oferi ceva, nu de a primi. Este profesor pentru învăţământul preşcolar de 14 ani şi recunoaşte că şi-a ales meseria încă din copilărie.

”Modelul mi-a fost chiar doamna educatoare, cea care îmi este colegă acum și pe care o stimez enorm.”

Iar Marina n-a visat nici la orașe mari, nici la țări străine. A rămas acasă, în satul prahovean Goga, unde poate să transmită pasiunea de care a avut ea parte în trecut. Și face asta în fiecare zi, chit că cei mici sunt sau nu la grădiniță.

”Am început timid să schimb lucrurile în grădiniță pentru a aduce un aer proaspăt. Am înfrumusețat panourile, am achiziționat mocheta, jucării, jocuri educative, majoritatea din donațiile persoanelor fizice, dar și din donațiile unor asociații. Am început diverse parteneriate care au adus multe beneficii copiilor.”

Am vrut să aflu care sunt cele mai mari provocări ale unui educator din zilele noastre. Mă așteptam să primesc un răspuns kilometric, că doar știm cu toții că nu e nimic ușor, cu atât mai puțin să educi o droaie de copii, pe bani puțini.

”Eu nu mă plâng de nimic. Lucrurile și relațiile interumane nu sunt perfecte, dar cu optimism și perseverență le putem îndrepta.

M-ai întrebat de ce am ales să rămân în grădiniță în timpul vacanței în loc să stau acasă, cu copiii mei. E simplu. Am primit o donație de 50 de lei și am achiziționat vopsea. Îmi doream să avem un spațiu afară unde să petrecem timpul frumos și constructiv. Băiatul cel mare a fost cu mine și chiar a ajutat la vopsit, iar cel mic a venit în vizită și a admirat. I-am avut aproape chiar dacă nu am stat acasă.”

Marina Buhus crede că cele mai mari provocări ale unui educator în zilele noastre sunt momentele în care vor să le satisfacă setea de cunoaștere a copiilor, dar le lipsesc materialele necesare. Iar legat de plângerile frecvente ale multor dascăli legate de comportamentul elevilor…

”Nu cred că greșește nimeni. Toți părinții își cresc cum știu ei mai bine copiii, iar noi, educatoarele, încercăm să ne modelăm după fiecare. Este greu de ținut pasul cu cerințele și schimbările societății, dar nu imposibil. Trebuie să evoluăm odată cu copiii și să ne adaptăm nevoilor lor.”

Crede și speră ca legea bullying-ului să aibă efectul scontat pentru că fenomenul, așa cum observăm și noi zi de zi, a luat amploare și este nevoie de măsuri serioase în această privință. Consideră însă că este nevoie și de implicarea tuturor părților: de la copii și părinți la profesori.

”Din fericire eu nu am avut niciun caz ieșit din comun, însă apar aproape zilnic mici divergențe între copii. Întotdeauna discut problemele ce apar atât în privat, cu cei implicați, cât și în plen, cu toți copiii. I-am învățat să își expună nemulțumirile, să căutăm împreună o soluție, să fie toleranți și să accepte atât calitățile cât și defectele colegilor.”

Marina Buhus vede toate lipsurile, toate problemele cu care se confruntă sistemul de învățământ autohton. Ea face tot ce ține de ea, dar simte că nu este suficient.

”Sunt multe de spus pe această temă, însă eu vreau să mă refer strict la învățământul preșcolar: avem nevoie să se ofere condiții mai bune, astfel și procesul intructiv educativ să fie de calitate.”

Și dacă tot am ajuns la capitolul ăsta, am vrut să știu și ce i-ar transmite Ministrului Educației dacă ar fi față în față.

”L-aș ruga să privească puțin spre învățământul preșcolar și să micșoreze discrepanța dintre învățământul preșcolar din mediul rural și din cel urban.”

Până face ceva însă Ministrul Educației, oricare ar fi numele lui zilele acestea, să știți că o puteți întreba oricând pe Marina Buhus cum puteți întinde o mână de ajutor.

Cred că e important să sprijinim oamenii dedicați, cu atât mai mult cu cât ei se îngrijesc de viitorul copiilor noștri.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Educatoarea care nu spune că nu se poate, ci pune mâna și face appeared first on Bianca Moruș.

Pentru că am văzut imaginile neblurate şi pentru că am nevoie să mă descarc un pic, căci iar mi s-a urcat sângele la cap, am să vă povestesc punctual ce am remarcat eu acolo.

1. Toţi copiii sunt înţepeniţi pe scaune şi cum mişcă, cum directoarea se repede la ei.

2. În timp ce urlă la copila cu păr blond, ceilalţi par că nici nu mai respiră.

3. Când individa scoate brutal aceeaşi fetiţă din cameră şi din raza camerelor de supraveghere, copiii rămaşi în clasă îşi acoperă urechile cu mâinile şi încep să aibă reacţiile/mişcările copiilor traumatizaţi. Refuz să mă gândesc ce a păţit micuţa aceea, care s-a întors în sală umflată de plâns.

4. În timp ce Ioana Neagu urlă la copii, celelalte două femei, aşa-numite educatoare, nici nu clipesc, de parcă asta ar vedea zi de zi. Ba mai mult, glumesc cu directoarea iar una dintre ele îi face la un moment dat masaj.

5. Toate cărţile şi jucăriile sunt aşezate pe dulapuri, unde copiii nu au cum să ajungă, semn că sunt doar de decor.

6. În momentul în care tatăl copilei agresate vine să îi ia pe ea şi pe fratele ei din grădiniţă, directoarea începe să vocifereze iar tatăl, căruia i se spune ce „boacăne” a făcut cea mică, îi face semn să tacă puştoaicei, care probabil încercă să spună ce i s-a întâmplat. Imediat vine şi explicaţia video. Într-un act demn de Oscar, Ioana Neagu o ia în braţe pe cea mică şi o pune să o pupe. Imediat, o altă aşa-numită educatoare o ia şi ea în braţe pe fetiţă şi o pupă, de parcă s-ar topi de dragul ei. Iar teatrul era la el acasă în grădiniţa terorii. Cea de-a treia individă, care până atunci nu schiţase niciun gest către copii, acum se pupă cu unul şi îl ia pe altul în braţe.

7. Singurul moment în care copiii au dreptul să se ridice de pe scaune şi să se joace, că doar ăsta e scopul lor principal în viaţă, este atunci când este acel părinte în grădiniţă. Cum pleacă, teroarea se reinstaurează.

20 de minute durează întreaga înregistrare. 20 de minute în care copiii aceia nu mişcă de pe scaune decât în prezenţa unui părinte. 20 de minute în care îşi acoperă urechile cu mâinile şi se vede clar că sunt terorizaţi. Iar judecătorii o eliberează pe directoare, pe motiv că nu reprezintă un pericol public şi că părinţii ar fi trebuit să verifice autorizaţiile grădiniţei. Reacţia magistraţilor mi se pare aproape la fel de revoltătoare ca atitudinea acestei individe. Şi poate ea are o scuză de ordin medical. Poate. Dar judecătorii care au lăsat-o liberă ce scuză au?

The post Imagini noi din grădiniţa groazei appeared first on Bianca Moruș.

Prin urmare, mi-am luat un concediu de o săptămână şi cu lista în braţe, am plecat la colindat. Grădiniţe particulare plus creşe de stat. Unele mai bine dotate, în altele nici măcar nu am intrat, peste tot m-am dus neanunţată. Unde nu m-au primit pe loc, nu m-am mai întors. Creşa de stat a fost o mare surpriză. Şi spaţiul interior şi cel exterior arătau impecabil. Mari, luminoase, cu tot ce îţi trecea şi nu îţi trecea prin cap că ar avea nevoie copilul tău. Când am cerut să vorbesc cu directoarea a venit prima dezamăgire. A venit spre mine o femeie de serviciu, care m-a invitat în biroul ei. V-aţi prins, nu era femeie de serviciu, dar arăta şi vorbea de parcă nu terminase 8 clase. Am zis totuşi să nu fiu cârcotaşă şi să dau o şansă sistemului. Când am aflat că nu există educatoare ci doar îngrijitoare la grupa Mini a fost a doua dezamăgire. Însă lovitura a venit în momentul în care am intrat în clase. Am depăşit şocul celor peste 20 de copii în grupă, dar n-am putut să trec peste faptul că toţi, absolut toţi erau pironiţi pe scaune, cu ochii în televizor. În acel moment am înţeles că nu asta este soluţia.

Am continuat să vizitez grădiniţe particulare, care primeau şi pitici de vârsta copilului meu. Dar tot cea la care am rezonat prima dată a rămas în capul listei. Spaţiile interioare nu sunt cele mai generoase, dar căldura pe care am simţit-o venind dinspre oamenii de acolo a contat enorm. Feţe blânde, copii fericiţi, care au tras-o imediat pe fie-mea în cercul lor. Am uitat că îmi doream neapărat o grădiniţă cu supraveghere video. Am uitat că voiam o grădiniţă cu camere cât mai mari. Iar când mi-au spus că mă roagă să vin şi la acomodare, m-au cucerit definitiv. Aşa aveam ocazia să văd exact cum funcţionează lucrurile acolo.

Acomodarea nu a mers exact cum mi-am dorit, pentru că văzându-mă acolo, fie-mea refuza să interacţioneze cu ceilalţi. Prin urmare, am decis să o las acolo. Prima dată m-au chemat după o jumătate de oră, pentru că era de neconsolat. A doua zi a stat până la prânz, a mâncat acolo şi a fost dezamăgită că nu a rămas să doarmă cu ceilalţi copii. A treia zi a rămas acolo să doarmă iar din următoarea săptămână a rămas la program lung, până la 6. Are dimineţi în care îmi spune să plec mai repede, are dimineţi când se agaţă de gâtul meu. Dar ştiu că după ce plec se linişteşte instantaneu. Iar când educatoarele îţi trimit poze cu poznele făcute de ea şi mesaje în care îţi spun că nu mai pot de dragul ei, eşti convinsă că ai făcut alegerea corectă.

The post Grădiniţa, bau-bau sau o alegere bună? appeared first on Bianca Moruș.