Oamenii ăştia aveau 2 copii împreună. 2 copii care nu îşi vor mai vedea vreodată mama. 2 copii care până acum au fost martorii, probabil, multor acte de violenţă în casă. Poate au fost şi ei victimele directe, deşi sper că nu. Suferinţa este oricum mult prea mare.

Omul acela, tatăl lor, nu a ţinut cont de nimic. Nici de suferinţa copiilor lui, nici de cea a soţiei, nici de faptul că atacul lui cumplit putea fi văzut de alte zeci de copii, elevi la grădiniţa respectivă. Furia lui bolnavă, dorinţa de răzbunare a fost tot ce a contat pentru el.

Foto – Facebook Marius Cristian Botan, agresorul tinerei

În România are loc o agresiune asupra unei femei o dată la 30 de secunde. Şi totuşi, 61% dintre români consideră că violenţa în familie este un lucru privat, care nu îi priveşte pe cei din jur. În acest caz, n-ar trebui să ne mai mire că doar 1% dintre agresori ajung să plătească pentru faptele lor.

În loc ca oamenii cu accese de furie să fie încurajaţi, sprijiniţi meargă la psiholog, să afle motivele acestor stări violente şi să încerce să rezolve cauza reală, românii sunt experţi să le găsească scuze: „a fost şi el nervos”, „a fost instigat”, „n-ar fi trebuit să-i răspundă”. Asta pentru că majoritatea populaţiei consideră în continuare că o palmă la fund n-a făcut rău nimănui şi că educaţia nu se poate face fără bătaie.

Am rugat-o pe Bogdana Păcurari, psiholog şi psihoterapeut, să ne spună ce crede că ar fi fost de făcut în acest caz, ca să nu se ajungă la crimă.

Din puţinele informaţii pe care le avem până în prezent, din punctul meu de vedere faptele depășesc un acces de furie necontrolată care să fie încadrată în categoria violenţa domestică. Asemenea acțiuni de vătămare asupra unei persoane ne duc cu gândul la o încadrare într-o arie mult mai serioasă. Atunci când vorbim de încercarea de a atenta la viaţa unei alte persoane, trebuie investigată foarte atent viaţa prezentă şi trecută a agresorului şi motivele care au stat la baza unei astfel de încercări iar intervenţia printr-un proces terapeutic este mult prea puţin. Gravitatea acțiunii persoanei ne face să ne punem întrebări asupra problemei persoanei în gestionarea emoţiilor şi a situaţiilor care generează frustrare – aspecte care se pot aborda în cadrul psihoterapiei, anterior aplicării ordinului de restricţie sau chiar împreună cu acesta. Repet, în acest caz, neavând niciun fel de informaţii asupra agresorului este prematur să ne pronunțăm ce intervenție ar fi potrivită acum, bineînțeles în afara celei cu închisoarea. Pe de altă parte, bazându-ne doar pe câteva presupuneri, ar fi fost adecvată şi indicată aplicarea unor măsuri mult mai serioase (un control psihiatric si angajarea lui într-un proces terapeutic) decât exclusiv cea a ordinului de restricție la momentul în care a fost chemat în judecată. Pe de altă parte, în ceea ce privește violenta în familie, suntem cu siguranţă ca şi mentalitate, ca ţară, ca proceduri judiciare într-un proces de schimbare în care mai avem mult de lucrat. E nevoie de mult mai multă muncă în acest sens: pentru a avea pârghiile de a veni în ajutorul victimelor în primul rând, pentru a le sprijini să îşi construiască o nouă viaţă departe de agresor. Şi spun asta deoarece de foarte multe ori acesta este unul din motivele pentru care victima rămâne în cercul vicios. Nu în ultimul rând e nevoie de un sistem mult mai bine pus la punct, de a interveni mai riguros în ceea ce privește sancţionarea şi un proces de redresare/recuperare a agresorului.

În acest moment România pare un sat fără câini. Indivizi cu antecedente violente merg pe stradă nestingheriţi, nu pot fi monitorizaţi în niciun fel şi atacă oricând, oriunde. Puţinii care ajung după gratii sunt eliberaţi de multe ori înainte de vreme(vezi cazul violatorilor din Vaslui) pe motiv de bună purtare, condiţii precare în penitenciare sau cine ştie ce alte lucruri care n-au nicio legătură cu realitatea de pe stradă. Femeile care îşi fac curaj să fugă de un bărbat violent nu au nicio protecţie, niciun ajutor.

Scriptic, România a ratificat Convenţia de la Istanbul, Convenţia Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice. Aceasta obligă, teoretic, ţara noastră să îşi ajusteze legislaţia în aşa fel încât femeile şi copiii să aibă parte de protecţie sporită când sunt victime ale agresiunilor domestice. Faptic, sunt mii de femei care nu au curaj să plece de acasă pentru că riscă să sfârşească la doi metri sub pământ mai repede decât dacă stau lângă agresor.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Criminalii de lângă noi appeared first on Bianca Moruș.

– „Nu plânge, că e ruşine!”

– „Nu plânge, că acum eşti fată/băiat mare.”

– „Nu plânge, că se uită lumea la noi.”

Şi mulţi continuăm să transmitem aceleaşi lucruri, copiilor noştri sau ai altora, că doar românului îi place să dea sfaturi şi să se bage în vieţile celorlalţi. Ne învăţăm copiii să nu îşi exteriorizeze sentimentele, nu-i lăsăm să îşi urle durerea, neputinţa, frustrările, nu cumva să îi deranjăm pe cei din jur. Sau, Doamne fereşte, să ne judece aceiaşi iluştri necunoscuţi.

Sunt mai importanţi oameni pe care, foarte probabil, nu îi vom mai vedea a doua oară în viaţă, decât nevoile şi trăirile propriului copil. Îi transformăm în viitori adulţi de gheaţă, care ştiu că trebuie să ţină doar pentru ei suferinţele şi durerile. Şi care apoi se întreabă de ce oare au devenit cinici, insensibili sau explodează pentru că nu le-a răspuns la salut vecinul de la 3.

E plină lumea de oameni cărora le e ruşine să plângă chiar şi când sunt doar ei cu ei. Pentru că lucrurile nu se simplifică nici la maturitate, aşa cum ne place să credem când suntem copii. Ba dimpotrivă. Acum, bărbaţii n-au voie să plângă pentru simplul motiv că sunt bărbaţi. Eu n-am reuşit să găsesc regula asta, dar cică vin pe lume cu instrucţiuni clare: „Nu plânge, că ţi se taie…” Nici femeile însă n-au voie să plângă. Pentru că femeile trebuie să fie puternice. Ele sunt capabile să îndure orice, de la naştere până la foamete. Nu au timp şi nici voie să se smiorcăie, pentru că altfel sunt considerate nedemne.

Şi eu am crezut aproape o viaţă întreagă că nu e în regulă să plâng. Că o să fiu considerată fraieră, sensibilă, mironosiţă, poate chiar prefăcută. Că o să mă calce toata lumea în picioare şi că o să fiu luată la mişto. Sigur, acum nu prea îmi mai pasă de ce spun cei din jurul meu.

Tocmai de aceea pot să îmi permit să îi spun fiicei mele:

Plângi, fata mea, dacă asta îţi face bine. Plângi pentru că eşti furioasă. Plângi pentru că eşti tristă. Plângi de bucurie. Plângi la un film. Plângi când citeşti o carte. Plângi când te doare corpul. Dar plângi mai ales când te doare sufletul.

Nu e o ruşine să plângi. Nu te face nici mai proastă, nici mai urâtă şi nici mai ciudată. Dar plânsul te eliberează. Şi nu te lasă să te transformi într-un om de gheaţă. Sunt şi aşa prea mulţi îngheţaţi pe lumea asta. Fii tu sufletul sensibil care poate să îi dezgheţe pe ceilalţi. Pentru că puterea nu înseamnă să nu plângi. Puterea înseamnă să ştii să te opreşti când nu mai poţi, să te eliberezi şi abia apoi să mergi mai departe.

The post Plângi, fata mea, dacă asta îţi face bine! appeared first on Bianca Moruș.

La 20 de ani căutam petrecerile.
La 35 caut scuzele, ca să pot lipsi.

La 20 de ani nu ieşeam nemachiată nici să duc gunoiul.
La 35 aştept cu nerăbdare week-end-ul sau concediul, ca să rămân precum mama m-a făcut, bonus ridurile.

La 20 de ani, all black era regula vestimentară capitală.
La 35 stau minute bune în faţa şifonierului ca să găsesc câteva haine negre. Ba mai mult, găsesc destule în culori ţipătoare.

La 20 de ani eram preocupată de ce spune sau gândeşte lumea despre mine.
La 35 mă gândesc că n-ar fi rău să se mai discute despre mine.

La 20 de ani mi se părea că ar trebui să am haine şi pantofi la modă, chiar dacă nu mi se potriveau.
La 35 de ani am înţeles că moda o fac eu.

La 20 de ani nu suportam să aud urlete de plozi în jurul meu şi fugeam de copii mai rău ca dracu’ de tămâie.
La 35 tot nu suport urletele plozilor, dar măcar le înţeleg. Şi caut compania copiilor, ca să o ţină ocupată pe fie-mea şi eu să apuc să respir.

O constantă există totuşi. Dermatograful negru. Doar că acum mă ţine cel puţin de 2 ori mai mult decât în urmă cu 15 ani.

The post Femeia, la 20 şi la 35 de ani appeared first on Bianca Moruș.

The post A man’s gotta do what a man’s gotta do appeared first on Bianca Moruș.

sursa foto: www.rocknrollbride.com

The post Femei la cratiţă appeared first on Bianca Moruș.