Criminalii de lângă noi

O femeie a fost înjunghiată astăzi, mortal, în curtea unei grădiniţe din Bucureşti. Agresorul este soţul ei, împotriva căruia avea un ordin de restricţie. O hârtie care nu înseamnă nimic pentru un om furios, care se lasă condus de ură şi nu de creier. O hârtie care nu îţi aduce protecţie reală şi nici ajutor din partea autorităţilor, deşi este evident că nu a fost dată de amorul artei.

Oamenii ăştia aveau 2 copii împreună. 2 copii care nu îşi vor mai vedea vreodată mama. 2 copii care până acum au fost martorii, probabil, multor acte de violenţă în casă. Poate au fost şi ei victimele directe, deşi sper că nu. Suferinţa este oricum mult prea mare.

Omul acela, tatăl lor, nu a ţinut cont de nimic. Nici de suferinţa copiilor lui, nici de cea a soţiei, nici de faptul că atacul lui cumplit putea fi văzut de alte zeci de copii, elevi la grădiniţa respectivă. Furia lui bolnavă, dorinţa de răzbunare a fost tot ce a contat pentru el.

Foto – Facebook Marius Cristian Botan, agresorul tinerei

În România are loc o agresiune asupra unei femei o dată la 30 de secunde. Şi totuşi, 61% dintre români consideră că violenţa în familie este un lucru privat, care nu îi priveşte pe cei din jur. În acest caz, n-ar trebui să ne mai mire că doar 1% dintre agresori ajung să plătească pentru faptele lor.

În loc ca oamenii cu accese de furie să fie încurajaţi, sprijiniţi meargă la psiholog, să afle motivele acestor stări violente şi să încerce să rezolve cauza reală, românii sunt experţi să le găsească scuze: „a fost şi el nervos”, „a fost instigat”, „n-ar fi trebuit să-i răspundă”. Asta pentru că majoritatea populaţiei consideră în continuare că o palmă la fund n-a făcut rău nimănui şi că educaţia nu se poate face fără bătaie.

Am rugat-o pe Bogdana Păcurari, psiholog şi psihoterapeut, să ne spună ce crede că ar fi fost de făcut în acest caz, ca să nu se ajungă la crimă.

Din puţinele informaţii pe care le avem până în prezent, din punctul meu de vedere faptele depășesc un acces de furie necontrolată care să fie încadrată în categoria violenţa domestică. Asemenea acțiuni de vătămare asupra unei persoane ne duc cu gândul la o încadrare într-o arie mult mai serioasă. Atunci când vorbim de încercarea de a atenta la viaţa unei alte persoane, trebuie investigată foarte atent viaţa prezentă şi trecută a agresorului şi motivele care au stat la baza unei astfel de încercări iar intervenţia printr-un proces terapeutic este mult prea puţin. Gravitatea acțiunii persoanei ne face să ne punem întrebări asupra problemei persoanei în gestionarea emoţiilor şi a situaţiilor care generează frustrare – aspecte care se pot aborda în cadrul psihoterapiei, anterior aplicării ordinului de restricţie sau chiar împreună cu acesta. Repet, în acest caz, neavând niciun fel de informaţii asupra agresorului este prematur să ne pronunțăm ce intervenție ar fi potrivită acum, bineînțeles în afara celei cu închisoarea. Pe de altă parte, bazându-ne doar pe câteva presupuneri, ar fi fost adecvată şi indicată aplicarea unor măsuri mult mai serioase (un control psihiatric si angajarea lui într-un proces terapeutic) decât exclusiv cea a ordinului de restricție la momentul în care a fost chemat în judecată. Pe de altă parte, în ceea ce privește violenta în familie, suntem cu siguranţă ca şi mentalitate, ca ţară, ca proceduri judiciare într-un proces de schimbare în care mai avem mult de lucrat. E nevoie de mult mai multă muncă în acest sens: pentru a avea pârghiile de a veni în ajutorul victimelor în primul rând, pentru a le sprijini să îşi construiască o nouă viaţă departe de agresor. Şi spun asta deoarece de foarte multe ori acesta este unul din motivele pentru care victima rămâne în cercul vicios. Nu în ultimul rând e nevoie de un sistem mult mai bine pus la punct, de a interveni mai riguros în ceea ce privește sancţionarea şi un proces de redresare/recuperare a agresorului.

În acest moment România pare un sat fără câini. Indivizi cu antecedente violente merg pe stradă nestingheriţi, nu pot fi monitorizaţi în niciun fel şi atacă oricând, oriunde. Puţinii care ajung după gratii sunt eliberaţi de multe ori înainte de vreme(vezi cazul violatorilor din Vaslui) pe motiv de bună purtare, condiţii precare în penitenciare sau cine ştie ce alte lucruri care n-au nicio legătură cu realitatea de pe stradă. Femeile care îşi fac curaj să fugă de un bărbat violent nu au nicio protecţie, niciun ajutor.

Scriptic, România a ratificat Convenţia de la Istanbul, Convenţia Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice. Aceasta obligă, teoretic, ţara noastră să îşi ajusteze legislaţia în aşa fel încât femeile şi copiii să aibă parte de protecţie sporită când sunt victime ale agresiunilor domestice. Faptic, sunt mii de femei care nu au curaj să plece de acasă pentru că riscă să sfârşească la doi metri sub pământ mai repede decât dacă stau lângă agresor.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.