Aşadar, zilele astea mă scot din minţi:

1. Mamele care le permit fetiţelor de 2-3 ani să îşi facă unghiile, le cumpără truse de machiaj şi le învaţă cum să fie sexi. E valabil şi pentru cele cu fete ceva mai mari, dar am observat că de pe la 2 ani se începe cu transformarea lor în Barbie de tip centură. Şi nu am să îmi cer scuze pentru limbaj, pentru că exact aşa arată.

2. Părinţii care îşi lasă copiii legaţi de gadget-uri, fără control. Nu sunt absurdă, nu cred că trebuie să îi ţinem departe de telefoane mobile sau computere şi ştiu că şi noi avem nevoie de time out. Dar când un copil de 4-5 ani are propriul telefon, cu acces nelimitat la internet şi slabe sau inexistente urme de parenting control, atunci îmi permit să spun că părinţii lui sunt nişte idioţi. Copiii sunt şi aşa debusolaţi, nu înţeleg lumea din jur şi sunt tentaţi să preia mai repede lucrurile proaste. Să îi oferi libertate pe internet este ca şi cum l-ai trimite singur, pe jos, la Constanţa. Pericolele sunt la fel de mari.

3. Părinţii care îşi tratează copiii ca pe nişte tâmpiţi. Le spun poveşti cu berze care umblă cu bebeluşi în cioc, îi lasă să creadă în zâne şi magie apoi se miră cum de a fost posibil ca odraslele lor să plece de mână cu primul străin care le-a zâmbit frumos şi le-a promis un inorog roz.

4. Părinţii care îşi ceartă mereu copiii dar nu observă niciodată lucrurile bune pe care le fac aceştia. E firesc să încerci să corijezi comportamentul celui mic, dar dacă nu faci decât să îl tragi de urechi şi uiţi să îl şi lauzi când e cazul sau să îi spui cât de mult îl iubeşti o să te trezeşti cu un viitor adult rece, indiferent la problemele celor din jur sau că o să caute înainte de vreme pe cineva care să îi ofere atenţia de care are nevoie. Mai precis, să nu vă mire dacă la 15 ani fuge de acasă cu cineva care are dublul vârstei lui.

5. Părinţii care îşi lasă copiii să facă ping-pong prin maşină, folosind mereu aceeaşi scuză patetică: „Nu stă în scaun. Urlă. N-am ce-i face! Tu nu ştii cum e, n-ai trecut prin asta”. Am mai scris despre subiectul ăsta, nu mai intru în detalii. Atât vă spun: uitaţi-vă pe net la imagini de la accidente de circulaţie şi imaginaţi-vă că în locul unei dintre victime este copilul vostru.

6. Părinţii care îşi compară copiii cu ai altora. Că faci tu comparaţii între bebeluşul tău de 8 luni şi al altuia, de aceeaşi vârstă, e una. Deşi nu te ajută deloc, e uşor de înţeles. Dar să îi explici copilului tău că e mai prost, mai urât sau mai neascultător decât orice alt copil, asta e de o cruzime inacceptabilă. Şi îţi garantez că nu va deveni nici mai deştept, nici mai frumos şi nici mai înţelegător. Va fi însă frustrat, va suferi şi nu va mai veni vreodată la tine să îţi spună ce îl doare sau de ce se teme, pentru că tu eşti primul om din viaţa lui care i-a arătat ce urâtă şi rea e lumea.

7. Părinţii care sunt convinşi că odraslele lor nu mint niciodată şi nu fac niciodată lucrurile despre care li s-a spus că sunt interzise. Asta, din păcate, este o boală generalizată. Orbiţi de dragostea extremă pentru copiii lor, foarte mulţi părinţi nu mai au capacitatea să vadă când cei mici îi joacă pe degete. Că vrem sau nu să acceptăm asta, piticii sunt actori desăvârşiţi. Ştiu cum să se ascundă şi cum să obţină ceea ce vor. Mint cu zâmbetul pe buze şi clipesc rapid din gene când sunt bănuiţi de o boacănă. Iar dacă tu te laşi păcălit de faţa ingenuă şi ignori toate semnalele, ba şi ce îţi mai spun alţii din jur, mai puţin implicaţi emoţional, poţi fi sigur că la adolescenţă nu vei mai şti absolut nimic din viaţa lui şi că nu vei mai avea niciun cuvânt de spus.

8. Părinţii care îşi folosesc copiii în războiul dintre ei. Dacă tu îţi urăşti mai tare partenerul sau fostul partener decât îţi iubeşti copilul, dacă tu îi spui celui mic că unul dintre cei 2 oameni ce reprezintă lumea lui toată este rău, urât şi altele din acelaşi registru, fă-ţi un abonament de lungă durată la psiholog. Şi fă-i şi lui, pentru că nimic altceva nu poate repara răul pe care l-ai făcut.

9. Părinţii care nu respectă dreptul copiilor de a nu agrea pe cineva. Mi se urcă sângele la cap ori de câte ori aud: „Pupă-l pe cutare!” sau „Ia-l în braţe pe nuştiucine.” De ce simt nevoia adulţii să le spună copiilor de cine trebuie să le placă sau pe cine trebuie să strângă în braţe? Vouă vă place să vă pupaţi la comandă sau să vă alintaţi cu oameni cu care nu rezonaţi? Sau chiar şi dacă vă place de cineva, aveţi mereu chef de alint? Respectaţi-le dreptul de a alege cum, cui şi când arată gesturi de iubire, pentru că altfel nu vor învăţa să îşi aleagă iubiţii şi prietenii în viaţă. Nu vor lua ce le place lor, ci ceea ce le-aţi arătat voi că trebuie să le placă. Iar asta nu poate aduce decât nefericire.

10. Părinţii care încearcă să obţină prin copiii lor ce nu au avut sau nu au putut face ei. Dacă tu ai vrut să devii Miss Universe nu înseamnă că fiica ta visează la acelaşi lucru. Dacă ţie ţi-a plăcut să faci baschet, nu înseamnă că fiul tău va fi as la acest sport. Nu le luaţi copiilor voştri ocazia să afle ce le place şi la ce sunt talentaţi. Oferiţi-le şansa să afle ce vor ei să facă în viaţă, nu ce vă doriţi voi să trăiţi prin ei.

sursa foto: pinterest.com

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post 10 lucruri care mă enervează la părinţii de azi appeared first on Bianca Moruș.

Asta până când apare la orizont alta ce pare mai bună, mai frumoasă, cu o viaţă mai pe placul nostru (poate chiar mai pe plac decât ei). Iar atunci toţi Zeuşii din lume nu o vor putea apăra pe biata victimă. Cavaleria a fost creată de bărbaţi după ce au văzut furia unei femei în faţa alteia. Artileria a fost inventată de aceiaşi bărbaţi, nu ca să atace şi să cucerească, ci ca să se apere în cazul în care ar fi nimerit din greşeală în raza de acţiune a disputei dintre două femei. Sau poate mai multe.

Totul începe prin şcoala generală. Bine, acum cred că începe prin grădiniţă, la cât de rapid se întâmplă totul în viaţa piticilor, dar eu încă nu am astfel de informaţii din interior. Revenind la ce ştiu, în primii ani de şcoală începe competiţia. Nu vă gândiţi la note şi premii I. Alea sunt poveşti din cretacic, adică de pe vremea mea. Încă fetele, viitoarele femei sunt împărţite în două mari categorii: tupeistele (sau divele universale) şi retrasele (nu neaparat timide, dar nici avide după „celebritate”). Aţi fi poate tentaţi să credeţi că cea de-a doua categorie ar putea deţine tendinţe de ură. Teoria şi de multe ori şi practica ne spun că e tocmai pe dos. Tot tupeistele sunt cele supărate: pentru că sunt altele mai frumoase şi ele ştiu asta, deşi n-ar recunoaşte nici dacă ar fi trase pe roata Bmw-ului după care suspină, că de Horea s-ar putea să nu fi auzit(sau de Horia, cum am văzut că se poartă mai nou). Le deranjează şi că fusta aia ieftină vine mai bine pe rivala declarată sau nedeclarată decât îi vine ei rochia cumpărată de mamiţica de la Paris. Nici ochii blânzi sau părul strălucitor nu le ajută pe retrase. Iar simţul umorului este deja prea greu de suportat. Dar cel mai şi cel mai rău este când, poate din greşeală sau poate intenţionat, retrasele fură privirile viitorilor bărbaţi. Atunci se dezlănţuie furtuni nebănuite iar pământul se cutremură. Titanicul se mai scufundă o dată. Pentru că atunci divele universale înţeleg că pierd teren. Iar asta este tot ce au.

În liceu lupta se ascute. Retrasele nu mai sunt chiar atât de retrase, invizibile nici atât. Şi încep bârfele. Şi disputele. Uneori şi luptele. La propriu, că doar am văzut cu ochii noştri filmuleţe grăitoare. Luptele în noroi par aproape decente. Pe măsură ce se apropie de bacalaureat şi mai ales după, divele universale se împart la rândul lor în două categorii: epuizatele şi aspirantele. Pe primele nu cred că e cazul să vi le descriu. Le întâlniţi la magazinul din piaţă, unde vând papuci de cauciuc, îmbrăcate în blugi mulaţi, acoperiţi cu ştrasuri şi bustieră roz cu semnul de la Nike pe ea. Au ceva de comentat la adresa oricărei femei care le apare în raza vizuală şi de obicei limbajul este împrumutat de la ultraşi. Aspirantele sunt cele care lasă sau vor să lase impresia că au ceva şi în cap, nu doar în buze. Îşi iau un fel de job sau chiar un job adevărat iar acolo continuă să facă ceea ce au învăţat în atâţia ani de şcoală: să bârfească, să uneltească, să atace. Nici la terasă, la film sau la cumpărături nu vor sta lucrurile altfel. Mereu viaţa le va scoate în cale femei proaste, urâte, incompetente sau pur şi simplu femei care nu-şi merită locul pe pământ.

Femeile care nu-şi urăsc semenele, nu freamătă de nervi când văd altele mai frumoase, mai bine îmbrăcate, cu o funcţie mai bună şi eventual un bărbat care întoarce capete, intră la categoria „şi altele”. Pentru că pe ele nu le văd decât cei care merită.

The post Femei care urăsc femeile appeared first on Bianca Moruș.

1. Sexul este un lucru murdar, nedemn de oameni educaţi.

Nu, sexul este o activitate naturală, ce aduce plăcere. Ştiu că ţi se fac ochii ca la broască când te gândeşti la ce vârste îşi încep unii (copii) viaţa sexuală, dar ţine tot de tine într-o anumită măsură momentul în care fiul sau fiica ta va face asta. Şi ai toate şansele să experimenteze mai devreme cu cât îi vorbeşti mai puţin despre viaţa sexuală, îi pui mai multe interdicţii şi eşti mai mult tiran decât prieten.

2. Dacă trebuie totuşi să faci sex, este exclusiv pentru procreere.

Şi ne întoarcem iar la partea cu plăcerea. Şi cu nevoile. Orice medic, de la ginecolog la psiholog, îţi va spune că organismul şi capul au nevoie în egală măsură de plăcerea obţinută în timpul actului sexual. Dar, sigur, ce ştiu ei? Doar n-au studiat corpul şi creierul uman.

3. Sex faci doar dacă eşti căsătorit

O concepţie pe cât de învechită, pe atât de idioată. Practic, ne împingem singuri copiii în relaţii potenţial greşite doar de dragul… Nu stiu de ce. Chiar n-am reuşit să înţeleg vreodată ce beneficiu aduce căsătoria în acest caz. Dar înţeleg că au fost mult prea multe căsnicii ratate pentru că partenerii s-au luat doar din raţiuni hormonale.

4. Poziţia misionarului este unica normală.

Sigur. Dacă esti misionar şi faci sex doar în gând. Altfel, îmi pare rău să spun asta, dar pasiunea nu se păstrează doar pentru că vrei tu să o păstrezi. Şi nici imaginaţia nu mai este suficientă după o vreme.

5. Câţi parteneri sexuali ai avut în viaţă contează doar pentru oameni frustraţi şi nesiguri pe ei. Sigur, nimeni nu îşi doreşte ca fiul/fiica să devină un fel de tren care trece prin toate gările din lume, dar până la urmă asta e alegerea fiecăruia şi nu cred că numărul partenerilor defineşte succesul sau îl face pe om mai bun sau mai rău.

Spune-i copilului că sexul e ceva plăcut, sănătos, că e minunat între doi oameni care se iubesc, că e important să se protejeze şi cum să se protejeze. Abţine-te totuşi şi nu îi da detalii despre viaţa ta sexuală, trecută sau actuală. Niciun copil nu vrea să îşi imagineze cum arată părinţii lui în timp ce fac amor.

The post Ce să nu îţi înveţi copilul despre sex appeared first on Bianca Moruș.