Oamenii ăştia aveau 2 copii împreună. 2 copii care nu îşi vor mai vedea vreodată mama. 2 copii care până acum au fost martorii, probabil, multor acte de violenţă în casă. Poate au fost şi ei victimele directe, deşi sper că nu. Suferinţa este oricum mult prea mare.

Omul acela, tatăl lor, nu a ţinut cont de nimic. Nici de suferinţa copiilor lui, nici de cea a soţiei, nici de faptul că atacul lui cumplit putea fi văzut de alte zeci de copii, elevi la grădiniţa respectivă. Furia lui bolnavă, dorinţa de răzbunare a fost tot ce a contat pentru el.

Foto – Facebook Marius Cristian Botan, agresorul tinerei

În România are loc o agresiune asupra unei femei o dată la 30 de secunde. Şi totuşi, 61% dintre români consideră că violenţa în familie este un lucru privat, care nu îi priveşte pe cei din jur. În acest caz, n-ar trebui să ne mai mire că doar 1% dintre agresori ajung să plătească pentru faptele lor.

În loc ca oamenii cu accese de furie să fie încurajaţi, sprijiniţi meargă la psiholog, să afle motivele acestor stări violente şi să încerce să rezolve cauza reală, românii sunt experţi să le găsească scuze: „a fost şi el nervos”, „a fost instigat”, „n-ar fi trebuit să-i răspundă”. Asta pentru că majoritatea populaţiei consideră în continuare că o palmă la fund n-a făcut rău nimănui şi că educaţia nu se poate face fără bătaie.

Am rugat-o pe Bogdana Păcurari, psiholog şi psihoterapeut, să ne spună ce crede că ar fi fost de făcut în acest caz, ca să nu se ajungă la crimă.

Din puţinele informaţii pe care le avem până în prezent, din punctul meu de vedere faptele depășesc un acces de furie necontrolată care să fie încadrată în categoria violenţa domestică. Asemenea acțiuni de vătămare asupra unei persoane ne duc cu gândul la o încadrare într-o arie mult mai serioasă. Atunci când vorbim de încercarea de a atenta la viaţa unei alte persoane, trebuie investigată foarte atent viaţa prezentă şi trecută a agresorului şi motivele care au stat la baza unei astfel de încercări iar intervenţia printr-un proces terapeutic este mult prea puţin. Gravitatea acțiunii persoanei ne face să ne punem întrebări asupra problemei persoanei în gestionarea emoţiilor şi a situaţiilor care generează frustrare – aspecte care se pot aborda în cadrul psihoterapiei, anterior aplicării ordinului de restricţie sau chiar împreună cu acesta. Repet, în acest caz, neavând niciun fel de informaţii asupra agresorului este prematur să ne pronunțăm ce intervenție ar fi potrivită acum, bineînțeles în afara celei cu închisoarea. Pe de altă parte, bazându-ne doar pe câteva presupuneri, ar fi fost adecvată şi indicată aplicarea unor măsuri mult mai serioase (un control psihiatric si angajarea lui într-un proces terapeutic) decât exclusiv cea a ordinului de restricție la momentul în care a fost chemat în judecată. Pe de altă parte, în ceea ce privește violenta în familie, suntem cu siguranţă ca şi mentalitate, ca ţară, ca proceduri judiciare într-un proces de schimbare în care mai avem mult de lucrat. E nevoie de mult mai multă muncă în acest sens: pentru a avea pârghiile de a veni în ajutorul victimelor în primul rând, pentru a le sprijini să îşi construiască o nouă viaţă departe de agresor. Şi spun asta deoarece de foarte multe ori acesta este unul din motivele pentru care victima rămâne în cercul vicios. Nu în ultimul rând e nevoie de un sistem mult mai bine pus la punct, de a interveni mai riguros în ceea ce privește sancţionarea şi un proces de redresare/recuperare a agresorului.

În acest moment România pare un sat fără câini. Indivizi cu antecedente violente merg pe stradă nestingheriţi, nu pot fi monitorizaţi în niciun fel şi atacă oricând, oriunde. Puţinii care ajung după gratii sunt eliberaţi de multe ori înainte de vreme(vezi cazul violatorilor din Vaslui) pe motiv de bună purtare, condiţii precare în penitenciare sau cine ştie ce alte lucruri care n-au nicio legătură cu realitatea de pe stradă. Femeile care îşi fac curaj să fugă de un bărbat violent nu au nicio protecţie, niciun ajutor.

Scriptic, România a ratificat Convenţia de la Istanbul, Convenţia Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice. Aceasta obligă, teoretic, ţara noastră să îşi ajusteze legislaţia în aşa fel încât femeile şi copiii să aibă parte de protecţie sporită când sunt victime ale agresiunilor domestice. Faptic, sunt mii de femei care nu au curaj să plece de acasă pentru că riscă să sfârşească la doi metri sub pământ mai repede decât dacă stau lângă agresor.

Dacă vreți să fiţi la curent cu noutățile de pe blog, nu uitaţi să daţi follow paginii mele de Facebook.

The post Criminalii de lângă noi appeared first on Bianca Moruș.

Şi cel mai şocant mi se pare că cei mai mulţi dintre militanţii violenţei, mai ales în sânul familiei, sunt cei care au încasat bătăi monumentale în copilărie. Aceştia consideră că au ajuns oameni normali tocmai datorită violenţelor la care au fost supuşi. Nu, domnilor si doamnelor! Nu sunteţi normali şi aţi ajuns aşa tocmai din cauza bătăilor primite. Violenţa nu este normală în niciun context. Să ştii de frică nu înseamnă să fii educat, ci dresat. Înseamnă să trăieşti într-o teroare continuă, să fii o victimă şi foarte probabil, ulterior, un agresor. Iar textele cu „nu mai ştiu ce să-i fac, nu ascultă de vorbă bună” nu mă conving. Da, ştim cu toţii că vorba bună nu este suficientă în unele cazuri. Dar să crezi că bătaia e mai bună dovedeşte prostie. Da, prostie. Şi nu mă tem să o spun public. Animalele ştiu de frică. De frica noastră. Şi se supun până când nu mai suportă şi îşi înfig dinţii în beregata noastră. Şi încă mai credeţi că bătaia este bună?

Ce scuză ai când îţi loveşti nevasta sau iubita? Ţi s-a părut că s-a uitat pe sub gene la un alt bărbat? N-a facut de mâncare? Nu ţi-a zâmbit când ai intrat în casă? Problema nu e la ea, ci la tine. Nu-ţi convine cum se comportă, pleacă. Poate găseşti una mai pe placul tău. Sau poate nu, căci aşa cum spuneam şi mai devreme: problema e la tine. Pe tine te baţi când nu-ţi place de tine? Te dai cu capul de pereţi sau îţi tragi un pumn în figură? Îţi smulgi părul din cap? De ce? Ţi-e milă? Sau tu nu greşeşti niciodată aşa cum îţi greşesc ţie alţii şi ajungi să loveşti?

Să luăm şi cealaltă variantă în calcul. Poate femeia de lângă tine chiar te-a înşelat. Poate te-a furat. Poate ţi-a făcut cele mai urâte lucruri cu putinţă. Chiar şi aşa, ce crezi că rezolvi dacă o loveşti? Crezi că va fi mai bună, mai liniştită, mai cinstită? Sau că va învăţa să se ascundă mai bine? Mai bine pleci fără să te mai uiţi în urmă. E mai sigur chiar şi pentru tine, oricât de incredibil îţi pare.

Ce scuză ai când îţi loveşti copilul adolescent? Se droghează? Fumează? Bea de stinge? Se duce şi se culcă cu cine îi iese în cale? Şi dacă face toate astea, de ce crezi că va fi mai cooperant după ce îl calci în picioare? Nu mai bine cauţi tu adevărata sursă a problemei? Nu mai bine încerci să vezi unde ai greşit înainte să se ajungă aici? Şi fie că ai greşit, fie că pur şi simplu aşa reacţionează el în aceste momente, mai bine caută ajutor specializat. Acolo poţi afla ce provoacă totul şi ai şi o sansă să rezolvaţi problemele. Îţi vine să îi rupi capul? Mai bine gândeşte-te la câte idioţenii ai făcut tu la vârsta copilului tău şi aminteşte-ţi de ce. Şi dacă tot nu înţelegi şi spumegi de furie, dă-ţi ţie câteva palme şi vezi dacă te ajută la ceva.

Ce scuză ai când îţi loveşti copilul de trei ani? Nu face la oliţă încă? Nu stă nemişcat pe scaun în timp ce tu îţi savurezi cafeluţa şi ţigara? Nu îşi pune jucăriile la loc? Ţipă în  mijlocul magazinului şi te face de ruşine? Nu, copilul nu te face de ruşine decât în faţa oamenilor idioţi şi limitaţi, aşa cum eşti tu. Oricine are un strop de creier în cap ştie că un copil are nevoie să refuleze, să experimenteze. Are nevoie să îşi afle limitele şi nu le poate afla decât dacă i le explici. Dacă i le explici, mă repet, nu dacă i le impui cu „inofensivele” palme la fund. Nicio palmă nu este inofensivă. Asta este doar scuza patetică a celor care cred că trebuie să pui copilul cu botul pe labe de mic, precum un câine, să ştie cine e stăpânul.

Ce scuză ai când loveşti un bebeluş? Urlă prea tare şi prea mult? Poate îi e foame, poate trebuie schimbat, poate îl doare burta. Sau poate are nevoie de dragoste. De mai multă dragoste. Pentru că bebeluşii au nevoie de toată dragostea din lume ca să se poată simţi bine, să se poată simţi în siguranţă.

Ce este cel mai trist din toate astea este că degeaba vorbim, degeaba explicăm. Voi, ăştia care credeţi că o palmă la fund nu strică şi nu doare, n-o să pricepeţi niciodată nimic. Şi atunci singura speranţă rămâne să fie înăsprite legile. Să fiţi obligaţi să faceţi consiliere psihologică. Să fiţi obligaţi să învăţaţi cum stă treaba cu autocontrolul. Să fiţi monitorizaţi. Şi dacă tot nu vă potoliţi, să fiţi aruncaţi în închisoare. Dacă tot credeţi că educaţia nu se face decât cu frică, atunci de frica închisorii măcar să ştiţi. Vreţi să loviţi pe cineva? Muşcaţi-vă voi de mâini, să vedeţi ce înseamnă durerea.

sursa foto: www.psychalive.org

The post Românii au o scuză pentru orice palmă, pentru orice pumn appeared first on Bianca Moruș.

sursa foto: www.huffingtonpost.com

The post Toată România e un Colectiv appeared first on Bianca Moruș.

The post Profilul unui părinte inconştient appeared first on Bianca Moruș.